Serghei Magniţki a fost un avocat din Rusia care a descoperit că oficiali de la fisc furaseră 230 de milioane de dolari. A denunţat furtul, a fost arestat, bătut, lipsit de tratament medical şi a murit în închisoare acum zece ani.
 
Angajatorul său, omul de afaceri Bill Browder, nu a suportat ideea că aşa ceva trece fără urmări. Aşa că a demarat o campanie la nivel mondial pentru adoptarea unor legi prin care statele să îi pedepsească la nivel personal pe demnitarii din alte ţări implicaţi în abuzuri contra drepturilor omului. Demnitarii implicaţi în uciderea lui Serghei au interdicţii de a intra, de a face afaceri şi li se confiscă bunurile deţinute pe teritoriul ţării care adoptă o asemenea lege. Apoi legislaţia a fost extinsă la alte cazuri şi a devenit o tehnică de intimidare la nivel personal a ticăloşilor planetei.
 
În viaţa mea anterioară politicii, în 2012, am scris aici un articol cu titlul „Cine înaintează o lege Magniţki în Parlamentul României?“. Pe principiul că, dacă nu mişcă nimeni, pui mîna şi o faci singur, anul trecut am depus în Parlamentul României o asemenea lege. A trecut de Senat şi acum este la Camera Deputaţilor. Co-iniţiatori sînt deputaţii USR Iulian Bulai şi Adrian Prisnel (Ştefan Voinea trebuie şi el amintit, voluntar-iniţiator). Ulterior, am inclus în manifestul electoral al Alianţei USR-PLUS pentru europarlamentare susţinerea unei legi Magniţki la nivelul Uniunii Europene. Parlamentul European a votat o rezoluţie în acest sens, iniţiată de Ramona Strugariu şi asumată de grupul Renew Europe. Aceasta este naraţiunea politică. Acum despre oameni.
 
Bill Browder putea să rămînă un om de afaceri care a ratat nişte afaceri în Rusia şi a rămas cu nişte amintiri urîte. Bill însă a transformat o dramă personală într-o cruciadă globală. Cîteva momente de pus bine în memorie. Fiica răposatului senator McCain a zis că legea americană Magniţki – iniţiată de tatăl său şi adoptată bi-partizan – l-a enervat atît de tare pe Putin încît e musai de folosit şi împotriva altor dictatori.
 
Oleg Senţov a ridicat cu întîrziere premiul pentru anul trecut, dat fiind că atunci era în puşcărie în Rusia. Oleg a organizat echipe de voluntari să ducă mîncare soldaţilor ucraineni asediaţi în Crimea. A fost arestat, acuzat de terorism, a fost bătut în puşcărie, a făcut 145 de zile greva foamei. A fost eliberat recent într-un schimb de prizonieri (în care Rusia a primit înapoi, printre alţii, pe cel care a organizat doborîrea unui avion plin de civili: relevant pentru cine e terorist şi cine nu este după părerea regimului Putin). Oleg a spus pe scenă ceva important: mă gîndesc des la Serghei şi cred că, după ce el a murit şi după ce voi aţi organizat această campanie mondială de ruşinare a lui Putin, regimul a devenit mai atent la cum omoară oameni în puşcării. S-ar putea ca de asta să fiu eu astăzi în viaţă.
 
Gulchehra Hoja este o jurnalistă de origine uigură fugită din China, care a scris despre lagărele de concentrare organizate de China pentru internarea uigurilor. Parlamentul European a acordat în acest an premiul anual „Saharov“ lui Ilham Tohti, disident uigur condamnat pe viaţă în China pentru că a vorbit despre aceste lagăre. Am mai spus atunci: pare a fi de neimaginat că se pot întîmpla astăzi încarcerări în masă la o asemenea scală, dar atracţia şi puterea Chinei fac să se vorbească puţin despre asta. Cînd vom conştientiza, vom scrie sau vom citi eseuri despre cum a fost posibilă această tăcere? 40 de membri ai familiei extinse a Gulchehrei Hoja au fost trimişi în aceste lagăre şi nu se mai ştie nimic despre ei. Se vede că o apasă, a vorbit chiar despre depresie. Dar lupta e cel mai bun antidepresiv, zice ea. Am citit recent un articol despre o supravieţuitoare care a reuşit să fugă („A million people are jailed at China’s gulags. I managed to escape. Here’s what really goes on inside“, Haaretz, 17 octombrie): torturi, reeducare, nimic din ce înseamnă un sistem concentraţionar nu lipseşte.
 
La gala Magniţki a mai fost premiată fosta europarlamentară portugheză Ana Gomez – o doamnă implicată în ajutorarea disidenţilor prin toată lumea, noi o ştim în România ca fiind o critică curajoasă a lui Liviu Dragnea din interiorul familiei socialiste din care face parte şi PSD.
Am citit cîndva un roman poliţist a cărui acţiune se întîmpla într-un univers paralel: Hitler nu pierduse războiul, făcuse pace rece cu occidentalii, iar războiul cu URSS continua undeva, ca un conflict semi-îngheţat, prin Caucaz. Un Hitler bătrîn domneşte liniştit, dar vrea să îmbunătăţească relaţia cu SUA, ca să meargă afacerile bine. Holocaustul e doar un zvon enervant, deşi lumea se cam întreabă unde au dispărut milioane de evrei. Ca să se asigure că rămîne doar un zvon care denigrează imaginea ţării în exterior, oficialii nazişti care au organizat Holocaustul încep să fie asasinaţi (mi-am adus aminte: este romanul Fatherland de Robert Harris, am o vagă impresie că a fost tradus şi în româneşte exact cu acest titlu, dar nu bag mîna în foc şi Google nu ştie). De cîte ori mă gîndesc la lagărele de concentrare pentru uiguri, organizate de un sistem totalitar modern, înfloritor economic, puternic, bazat pe comerţ şi pe uitarea trecutului, mă bîntuie acest roman.
 
La gala Magniţki a mai fost premiată fosta europarlamentară portugheză Ana Gomez – o doamnă implicată în ajutorarea disidenţilor prin toată lumea, noi o ştim în România ca fiind o critică curajoasă a lui Liviu Dragnea din interiorul familiei socialiste din care face parte şi PSD. Spunea lucrurilor pe nume în Parlamentul European pe vremea cînd Dragnea încerca să desfiinţeze Justiţia din România, cînd PSD încerca să rujeze porcul la Bruxelles, ajutat şi de ideoloaga anti-anticorupţiei Alina Mungiu-Pippidi. Cam asta e Ana Gomez, nu ştiu ce mai face în plan politic, mi-ar fi plăcut să fiu coleg cu ea în Parlamentul European, dar nu a fost să fie.
 
Un moment emoţionant a fost ridicarea premiului post-mortem decernat lui Jamal Khashoggi, ziarist saudit, de către logodnica acestuia, Hatice Cengiz. Şi-a făcut curaj să termine discursul în aplauzele sălii.
    
 
Pentru mine a fost emoţionantă întîlnirea cu familia Magniţki. Mama, Natalia Magniţkaia, soţia, Natalia Jarikova, şi fiul Nikita, care tocmai începe facultatea în SUA. Avea cîţiva ani cînd tatăl său a fost ucis. Mi-am dat seama de asta exact cînd ne-a făcut Bill Browder cunoştinţă, m-am gîndit la băiatul meu de cinci ani de care îmi era dor după doar o săptămînă şi m-am blocat. Am schimbat cîteva cuvinte amabile, prin traducător, cu mama lui Serghei, soţia lui mi-a mulţumit cînd a aflat că există şi în România un proiect de lege cu numele lui Serghei. Dar nu am putut să îmi stăpînesc o stînjeneală. Ce să-i spui unei mame care şi-a pierdut aşa unicul copil? Sau unui băiat care abia şi-a cunoscut tatăl? Că a meritat? Că poate lumea e mai bună pentru că Bill nu a putut lăsa tragedia să treacă? Că totuşi acum numele Magniţki e celebru? Că cele 40 de rude ale Gulchehrei Hoja nu vor fi niciodată cunoscute pe nume, şi nici milionul de uiguri care trăiesc acum în lagăre, cînd citiţi asta? Ticăloşii planetei fac cam aceleaşi lucruri, dar tragedia fiecărui om e diferită. Pentru cei în cauză nu cred că merită niciodată. Şi nici nu prea ai ce să le zici, de fapt. Am stat odată la un metru de Andrei Ursu, fiul lui Gheorghe Ursu, cel omorît în bătaie în puşcărie în anii ’80. Andrei s‑a luptat admirabil pentru memoria tatălui său. Am vrut să îi spun asta, dar m-am fîstîcit. Nu ştiu ce să le spun celor pentru care crimele împotriva drepturilor omului înseamnă ceva foarte personal.
 
Aş fi vrut să închei spunîndu-vă că România – care a trăit pînă recent poveşti din astea – e o ţară ca afară în ceea ce priveşte atitudinea faţă de totalitarisme şi de drepturile omului. Am propus odată Ministerului de Externe ca, din banii pe care România e obligată ca membru UE să îi doneze statelor mai puţin dezvoltate, să fie deschisă o linie de ajutorare a disidenţilor. Ca o formă de recunoştinţă faţă de cei care au ajutat disidenţii noştri în anii ’70‑’80. Ar fi fost superb: granturile române pentru disidenţi. Eventual să le numim după unul dintre ambasadorii occidentali care au făcut asta pentru noi şi să propunem ţării respective să fie un proiect comun – cum ar fi „Premiul româno-olandez Coen Stork pentru ajutorarea disidenţilor din Rusia“? Aş fi vrut să vă spun că măcar am găsit ascultare faţă de idee, dar nu e cazul. Am avut şi eu un rol, în 2016, în apariţia agenţiei RoAid. În 2017 a fost numit şef acolo o figură sinistră din sistem (filiera Tăriceanu-servicii secrete), care a îngropat şi ce exista înainte de el. Sîntem o ţară în care disidenţii sînt puţin cunoscuţi, iar securiştii au făcut noul sistem. Cei care l-au omorît în bătaie pe Gheorghe Ursu tocmai au fost achitaţi de Justiţie.
 
***
Cristian Ghinea este europarlamentar din partea Alianţei USR-PLUS. Opiniile sale sînt exprimate în nume personal.

Articolul a fost publicat în Dilema Veche în cadrul rubricii "O ţară ca afară". Puteţi comenta şi pe site-ul revistei, dilemaveche.ro