Articol preluat din Dilema veche

Oameni pe care îi socoteam cît de cît inteligenţi, maturi, capabili de oarecare coerenţă logică se dovedesc, adesea, înceţoşaţi mintal, deîndată ce au de apărat un şef, un partid, o strategie oarecare de promovare personală. În astfel de situaţii, ei cad rapid sub nivelul înzestrărilor lor curente, pentru a intra în categoria nătărăilor aproape candizi. Îmi îngădui să dau două exemple, din multele pe care scena politică de la noi le oferă zilnic.

Un membru PSD, fost ministru, reacţionează „înţelept“ şi credincios disciplinei de partid, deîndată ce preşedintele Iohannis cere demisia dnei prim-ministru. Pot înţelege divergenţa de opinie, pot înţelege susţinerea cvasi-obligatorie a unui premier desemnat de partidul din care faci parte. Ceea ce nu pot înţelege este argumentaţia de „începător“ a fostului ministru. Ceva de genul: „Nu se poate demite un prim-ministru aşa, nitam-nisam. Un prim-ministru înseamnă o întreagă reţea instituţională, o structură administrativă complexă, un întreg aparat... Prin demitere pripită, rişti, deci, să provoci haos!“ Iată un mod de a argumenta la care partidul domnului cu pricina nu pare să se fi gîndit, cînd a schimbat, nitam-nisam, trei premieri într-un singur an. Decizia „din scurt“ e deci legitimă dacă e decizia şefului meu, dar iresponsabilă dacă e o propunere a şefului statului. Iată un caz în care loialitatea politică produce o stingheritoare adumbrire mintală, un soi de nebuloasă logică, cu efect opus celui scontat.

Alt caz: preşedintele Iohannis cere guvernului să răspundă „clar şi documentat“ dacă mai au „bani pentru pensii şi salarii pînă la sfârşitul anului“. Ei bine, un ministru direct implicat în afacere se grăbeşte să reacţioneze după o logică stupefiantă: „Am căutat să văd care sînt atribuţiile preşedintelui României şi n-am găsit nicăieri atribuţia să întrebe dacă sînt bani pentru pensii şi salarii. Atribuţiile dlui Iohannis sînt să asigure funcţionarea instituţiilor statului.“

Nu e tare? Care va să zică, în Constituţie, nu e prevăzut dreptul Preşedinţiei de a întreba cum e cu finanţele ţării! Eu credeam că nu numai preşedintele, dar orice alt cetăţean al României are dreptul să fie informat cu privire la politica economică a guvernului, mai ales dacă această politică îl atinge la buzunar. Ba bine că nu! Unde, în Constituţie, e menţionat expressis verbis, acest drept? Guvernul îşi vede de treaba lui, noi de nevoile noastre! Ţanţoşul ministru pe care l-am citat e de părere că dl Iohannis trebuie să-şi restrîngă activitatea „doar“ la asigurarea bunei funcţionări a instituţiilor statului. Aha! Prin urmare a avea bani de pensii şi salarii pentru cetăţeni n-are legătură cu buna funcţionare a instituţiilor statului! Să mai zică cineva că nu sîntem pe mîini bune! Că inteligenţa şi constituţionalitatea nu sînt confiscate definitiv de o mînă de oameni care, din fericire, ne conduc! Încep să mă întreb dacă dl Iohannis nu mai comite, în viaţa lui zilnică, şi alte „abateri“ de la legea fundamentală a ţării. De pildă: scrie undeva în Constituţie că are voie să zîmbească? Sau să meargă cu bicicleta? Sau că soţia domniei sale poate apărea în public cu rochii şi poşete „neconforme“? Sau că poate convoca la Cotroceni vreun ministru pentru consultări? Cum adică? Păi ce, miniştrii sînt nişte şcolari pe care îi scoţi, cînd vrei tu, la tablă?!

Nu vreau să mai dau şi alte exemple. Mă tem puţin să nu fiu urecheat de o categorie de drept gînditori care înclină să privească duios, înţelegător, creştineşte, greşelile demnitarilor. Mai ales cele de logică, gramatică, educaţie şi cultură. A observa că dna Dăncilă nu se prea poate exprima omeneşte e, pare-se, o formă de misoginism. (Deşi de comentarii „răutăcioase“ de acelaşi tip au avut parte şi dnii Liviu Pop, Valentin Popa etc.). Pe scurt: să-i lăsăm în pace pe guvernanţi cu bombănelile noastre meschine! Să-i lăsăm să lucreze! Au multe de făcut şi, slavă Domnului, se descurcă...

Un anumit coeficient de „ceaţă“ cerebrală ne invadează cotidian şi pe canale mai „mondene“, mai puţin pretenţioase, decît cele ocupate de „elitele“ politice. De pildă, în presă. Şi mă voi referi, deocamdată, la nivelul cel mai de jos (dar şi cel mai „popular“) al gazetăriei autohtone. Cititorul e, adesea, „prostit“, fie în mod voit, fie prin simplă inaptitudine profesională. Scopul? Creşterea, cu orice preţ, a rating-ului. De luni de zile, văd, uimit, ştiri „teribile“ despre cunoscutul cuplu Andra-Măruţă. Ideea generală e că ne aflăm în plină catastrofă. Andra „dă, în sfîrşit, din casă“, „Măruţă e zdrobit“, „Andra îl înşală“, „Măruţă o înşală“. Dacă ai slăbiciunea să dai „click“ pe titlu (însoţit, de regulă, de o poză în lacrimi a celor doi), afli că, de fapt, totul e în regulă. Că nu s-a întîmplat nimic! „Andra pleacă din România!“ înseamnă doar că va avea un concert la Londra... Alteori se alunecă spre lugubru: „Ion Iliescu în doliu! A pierdut-o!“ Alături, o poză a fostului preşedinte lîngă soţia sa. În realitate, e vorba despre un mesaj de condoleanţe al lui Ion Iliescu pentru Hildegard Puvak. Un mare prilej de lovituri mediatice (şi o mare demonstraţie de prost gust şi lipsă de imaginaţie) sînt anunţurile funebre. Moartea unui muzician se anunţă, poetic, astfel: „X s-a dus să cînte în ceruri“. În aceeaşi notă optimistă, ni se spune şi despre balerini, regizori, poeţi, că tocmai au decis să-şi continue activitatea „dincolo“. Ce frumos! Ce performanţă gazetărească! Ce sondaj abisal în teologia vieţii de apoi!

Ceţuri sus, ceţuri jos, ceţuri în preajmă! Aud comentatori mereu întristaţi că am ajuns o simplă „colonie“ (a UE, a SUA, a „străinilor“ în general ş.a.m.d.). Eu unul mă simt colonizat, deocamdată, de ceţurile mioritice: cîteva turme de oi şi cîţiva ciobănei...

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro.