Peste mai puţin de douăzeci şi patru de ore după rostirea călduroasă şi solemnă deşi repetitivă şi inconştientă a cuvintelor jurământului, cetăţeana Tarasiuk le-a comunicat prietenelor şi prietenilor de pe populara reţea de socializare Facebook că pentru ea cetăţenia română este o ”viză”, un ”mijloc pentru a fi mai mobilă” (средство быть мобильнее).

Deşi cetăţeana Tarasiuk a încercat şi, probabil, a şi reuşit să se dea rotundă în faţa unui grup relativ restrâns de prieteni şi pretinşi fani, rusa de baltă pe care o posedă trădează un provincialism ex-sovietic greu de mascat. Este exact rusa de baltă pe care amicul ei din politica de la Chişinău, socialistul de extracţie comunistă Igor Nikolaevici Dodon (И́горь Никола́евич Додо́н), a practicat-o în repetate rânduri pe când era ministru al economiei în negocierile bilaterale chişinăuiano-moscovite, purtate pe marginea unor subiecte precum aprovizionarea fostei republici sovietice cu gaze pentru ”sezonul rece al anului”[1], motiv pentru care vizirul şi beii de la înalta poartă moscovită i-au dat caftan de beizadea şi firman de aducere a rebelei jumătăţi răsăritene de Moldovă înapoi în îmbrăţişările deloc orientale, ci polare, ale ursului din Munţii Urali. Mult au căutat emisarii moscoviţi un sclav atât de supus, unul din calea căruia să piară toate bănuielile de hiclenie. Au tot căutat, până l-au găsit. Îl cheamă Igor Dodon, e etnic român şi provine din comuna Sadova, raionul Călăraşi, zona de codru (centrală) a Moldovei dintre Prut şi Nistru. Un renegat absolut, ar spune Liviu Rebreanu. Un mancurt tipic, l-ar completa Cinghiz Aitmatov. Un ”moldovan” se vrea el însuşi. Cu toate acestea, omul nu reprezintă altceva decât un alt caz de român de-al locului momit de mirajul măreţiei ruseşti care apune mai repede decât percep epigonii şi prozeliţii ei de pe leneşele meleaguri văratice basarabene.

Aşadar, cetăţeana Tarasiuk, înfocată şi focoasă susţinătoare a lui Igor Dodon, la rândul său jalnic argat al lui Vladimir Vladimirovici Putin (după toate probabilităţile omul care va termina epocala luptă a tuturor conducătorilor ruşi împotriva poporului rus cu înfrângerea categorică, definitivă, ultimativă şi epocală a acestuia din urmă), deveni mândră şi falnică călătoare europeană cu concursul autorităţilor române, conform unor prevederi legale prin care urmaşii cetăţenilor români din teritoriile româneşti ale Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţei îşi pot redobândi cetăţenia română în spiritul unei reparaţii istorice pe care statul român s-a simţit dator să o acorde fiilor, fiicelor, nepoţilor, nepoatelor, strănepoţilor, strănepoatelor cetăţenilor români peste care a venit Ivan cu tancul în dimineaţa zilei de 28 iunie a anului 1940.

După ce, pe aceeaşi reţea de socializare, atitudinea ei dizgraţioasă faţă de propria ei încetăţenire românească a început să genereze legitimele reacţii de iritare şi de protest, cetăţeana Tarasiuk a avut tupeul să-i implice şi pe membrii familiei ei în disputa care luase, pentru perspectiva de mobilitate europeană a cetăţenei în cauză, o turnură realmente periculoasă graţie implicării unor demnitari români care au anunţat public că vor solicita Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie (ANC) lipsirea doamnei Irina Tarasiuk de multrâvnita ei ”viză în Europa”.

Un tupeu greu de înţeles pentru cineva din România sau din orice alt colţ al lumii civilizate, însă cunoscut şi îndelung urât de românii moldoveni care nu au complexe faţă de identitatea lor românească şi nu şi-o ocultează sau accentuează patriotard.

Este tupeul ocupantului sovietic rusoid şi rusofon. Al celui pentru care, începând mai ales cu 24-27 august 1944, s-au (re)deschis toate uşile în Basarabia Română. Neîntrerupt, de atunci şi până acum, timp de 70 de ani, ei, ele şi urmaşii lor i-au tratat pe reprezentanţii majorităţii etnice româneşti cu condescendenţă şi de pe poziţiile unei superiorităţi inexistente atribuindu-le invective care atacau mai ales natura rurală a românilor moldoveni: ” бык” (bîk - bou – aluzie clară la bourul de pe stema Moldovei), ” мул” (mul – catâr; un fel de diminutiv pentru ”moldovean” care făcea aluzie la încăpăţânarea şi îndărătnicia moldoveanului rural de a nu lua de bune chiar toate cele pe care i le spunea ”specialistul cu înaltă calificare” cu cinci-şase clase terminate venit din fundul Siberiei să ”civilizeze” un teritoriu în care o generaţie biologică trecuse deja prin sistemul românesc de învăţământ din perioada interbelică), ” баран” (baran - berbec) şi ”овца” (ovţa – oaie; pentru că moldovenii dintre Prut şi Nistru cresc oi la fel ca toţi românii, iar asta i s-a părut amuzant veneticului, mai ales după 4-500 de grame (поллитровка – ”juma’ dă kil”) de votkă date peste cap).

 Mai nou, în Chişinău a reapărut subtstantivul мульё (mul’io), care s-ar putea traduce în româneşte prin ”catârime”. Elementul de noutate este că acest termen colectiv cu care o minoritate numerică absolută a populaţiei Republicii Moldova, minoritatea rusofonă şi rusofilă, desemnează majoritatea românofonă, euro- şi românofilă se pronunţă astăzi cu un soi de teamă.

Pentru ei, noi-ul colectiv din Moldova pruto-nistreană de care ei se tem şi pe care ei îl urăsc deoarece este esenţialmente românesc, deci incontrolabil, s-a numit dintotdeauna ”catârime”.

Nu e surprinzător, în acest context, modul în care cetăţeana Tarasiuk s-a lepădat cu atâta uşurinţă, atunci când a fost pusă în situaţia de a lămuri cum se împacă statutul de starletă vocală dodonistă şi cel de cetăţeană a României, de legătura ei cu ţara de la care vroia doar ”viză”. Ea a demonstrat că vechile răni se redeschid foarte uşor. E foarte important să se înţeleagă că pentru minoritatea românofobă, mai ales în contextul situaţiei regionale, redeschiderea vechilor răni ale majorităţii etnice româneşti este periculoasă.

Urmează acum doar o formalitate birocratică pentru ca acest caz să devină un avertisment şi, în acelaşi timp, un prilej de reflecţie şi de tragere de concluzii pentru orice persoană care doreşte să fie repus/ă în drepturile sale legitime de cetăţean/ă a(l) României.

 

 

 

 



[1] Una din expresiile cele mai des întâlnite prin care la Chişinău se substituie frumosul cuvânt românesc ”iarnă” din dorinţa de a apărea drept vorbitori ai unei limbi române elevate ca să nu fie supuşi vreunui oprobriu public sau mai puţin public din partea fraţilor de peste Prut care, în optica multor jurnalişti de la televiziunile chişinăuiene, au vorbit dintotdeauna şi vor vorbi întotdeauna o română net superioară celei pe care ei înşişi o posedă; expresia este o calchiere modificată a sintagmei ruseşti ”отопительный сезон” – sezon de încălzire, lunile anului în care sistemele urbane de termoficare au nevoie de combustibili pentru a încălzi apartamentele din oraşele Chişinău şi Bălţi – în celelalte oraşe, numărul apartamentelor încă racordate la reţeaua de termoficare este, la ora actuală, neglijabil. Diferenţa dintre Moscova şi Chişinău e că la Moscova chiar există un sezon de încălzire care durează cât un sezon sadea – vreo 5 luni, motiv pentru care Chişinăul ar fi putut încerca să schimbe termenii contractuali dând astfel, un sens nou negocierilor. Însă Igor Dodon se preocupa încă de prin 2008-2009 de viitorul lui politic devenit prezent în anul 2014 şi nu a catadicsit să-i deranjeze pe stăpânii săi ruşi cu un detaliu atât de lipsit de importanţă precum un contract de livrare de gaze achitabil fără a genera datorii – datorii pecuniare ale statului Republica Moldova faţă de statul Federaţia Rusă.