Pe agenda marilor instutuţii publice precum Ministerul Culturii, Parlament, Academia Română etc., nu există un proiect unitar şi un concept bine definit, care să pună în valoare imensul potenţial oferit de împlinirea Centenarului. Mai precis, un proiect care să prezinte opiniei publice o analiză la rece referitoare la ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 100 de ani, la ce a urmat şi la ce ar trebui să ne dorim să urmeze. Ca o paranteză tristă, trebuie să menţionez că la nivelul istoriografiei naţionale nu există nicio lucrare de anvergură referitoare la participarea României la Primul Război Mondial. Avem numeroase abordări secvenţiale, în special memorii de război, însă singura carte de referinţă rămâne „Istoria războiului pentru întregirea României“, scrisă în anii ʼ20 de Constantin Kiriţescu. Poate era momentul finanţării unui astfel de proiect, dar ca de obicei, nu sunt bani pentru studii importante, ci doar pentru monografii comandate de baroni locali, gen „Judetul nu-ştiu-care în Primul Război Mondial“, „Jerfa oraşului nu-ştiu-care în Marele Război“ etc.

Generaţia de politicieni de la jumătatea veacului al XIX-lea a avut un proiect bine conturat la nivel ideologic după înfrângerea Revoluţiei din 1848, şi anume realizarea unirii tuturor românilor. Proiect realizat în câteva etape (şi generaţii): Unirea Principatelor, Războiului de Independenţă şi Primul Război Mondial. Din nefericire, după realizarea acestui ideal, lucrurile nu au evoluat în bine pentru România, în mare parte din cauza unor factori externi. Proiectul unui stat modern şi democrat a eşuat în dictatură: regală, legionară, militară şi, în final, comunistă. Puse cap la cap, aceste regimuri totalitare s-au întins pe mai bine de 50 de ani (din ultimii o sută) din istoria ţării. Privit din acest punct de vedere, dar şi din cel al crudei realităţi contemporane în care statul de drept este ciuntit de interesele meschine ale guvernanţilor, Centenarul nu este un moment de sărbătoare, deoarece proiectul România este pe marginea prăpastiei, la un pas de eşec.

Evident, nici împlinirea a 50 de ani, nici a 75 de ani de la Marea Unire nu au constituit momente de analiză, ci au fost tot unele de festivism, în mare parte ideologizat de puternicii zilei. Centenarul însă, ar trebui să fie altfel. Un moment în care să depăşim pentru prima dată în istorie bariera festivismului şi să ne aplecăm cu mai multă atenţie asupra istoriei noastre. Dar cine să dea tonul? Cristian Ioan Videscu, secretarul de stat de la Departamentul Centenar? (A auzit cineva vreo idee emisă de acest personaj?) Felix Rache, consilierul premierului pe tema Centenarului? Să fim şerioşi! În aceste condiţii, mai toate proiectele finanţate din bani publici se vor limita la parade, plantat copaci, spectacole populare, plimbat elevi sau pensionari pe la muzee. Se vor finanţa şi cărţi, câteva conferinţe şi dezbateri publice, albume foto, enciclopedii, dar marea lor majoritate vor fi fără importanţă ştiinţifică, vor fi maculatură, o formă de recompensare a unor istorici de casă ai decidenţilor politici din ministere şi din administraţiile locale.

La fel cum se întâmplă an de an, circul generat de festivismul prostesc al autorităţilor centrale şi locale va fi asezonat şi cu interminabila dispută româno-maghiară. E inevitabil! De fapt, circul a început deja după declaraţia lui Kelemen Hunor, în care acesta spunea că nu găseşte niciun motiv de sărbătorire a Centenarului. Consiliul de Onoare al Ordinului „Steaua României“ a ripostat la atitudinea acestuia şi a decis să-i retragă acestă distincţie liderului UDMR. În ceea ce priveşte relaţiile româno-maghiare lucrurile sunt oarecum simple în ceea ce priveşte momentul 1 decembrie 1918, însă greu de acceptat: succesul politic al naţiunii române a însemnat dezastrul politic al naţiunii maghiare. Din acest motiv, maghiari nu se pot bucura de împlinirea Centenarului. Dar pot respecta ziua noastră naţională, implicit Centenarul, şi ar trebui să înveţe asta. La fel noi, românii, ar trebui să respectăm tristeţea lor şi să nu-i zgândărim cu întrebări de genul: „De ce nu sărbătoriţi de 1 decembrie?“. În anul Centenarului, o dezbatere, la rece, a acestei realităţi nu trebuie ţinută sub preş ca în ultimii o sută de ani, ci pusă pe tapet, şi tratată academic. Dar, repet: cine să o facă?