Centenarul cu două tăişuri

În mod cert, perspectiva Centenarului din 2018 aduce cu sine o serie de capcane şi provocări ale căror indicii se întrezăresc (eufemistic vorbind) deja în spaţiul public.

Şi nu mă refer la acţiunea externă în primul rând!

Declamaţia patriotardă, apelul la faptele strămoşilor şi religie ca ingrediente ale superiorităţii românilor cuplate cu injurătura, pe cât de viguroasă, pe atât de inutilă la adresa „inamicului“ - real sau imaginar - par a se contura în surogatul unei senine şi demne omagieri a actului fondator al foarte tânărului nostru stat, România.

Un aer anacronic şi toxic, emanat parcă din subsolurile istoriei se degajă in atmosferă.

El pare a preceda înlocuirea unui an de efort integrat care ar prefaţa succesul Presedinţiei româneşti a UE, într-un an de disoluţie şi „damage control“.

Pe scurt, în opinia mea, pentru stoparea unui asemenea curs, trebuie evitate categoric cel puţin două abordări: exagerarea festivismului şi aşa-zisa contrapropagandă făţişă.

1) Exagerarea festivismului

Manifestările festive exagerate vin, de cele mai multe ori, prin plonjon emoţional, la pachet cu ideea României Mari. Cu intensificarea naţionalismului primitiv.

Or, trebuie înţeles pe deplin faptul că in mitologiile regiunii toate statele din jur au o versiune „Mare“, fiecare pe deficitul de cont al celuilalt. Până şi Republica Moldova posedă un fetiş iluzoriu cu capitala la Iaşi! (a se revedea declaraţiile unui Mitterrand de la finele deceniului opt).

În orice condiţii, moderaţia duce la evitarea creşterii tensiunii. Menajarea sensibilităţilor altor state devine raţiune internă a statului român!

2018 este un motiv de sărbătoare pentru România. Legitim şi indiscutabil. Sărbătorim cu un patriotism decent, inteligent şi conştiinţa forţei noastre interioare, nu isteric şi inutil ofensiv. O celebrare non-ostentativă într-o Europă frământată.

Hibridul: armată + cler + popor în veşminte naţionale + fluturarea energică a hărţii României Mari, care se profilează că regie ubicuă a sărbătorii, amorsează, prin rostogolire în buclă, un potenţial dezastru de imagine şi nu numai.

2) Contrapropaganda făţişă

Este necesar să se înţeleagă cu claritate că efectul secundar al acestei abordări este în fapt menţinerea temelor neprietenilor pe agenda publică, trei la număr în principal: 

a) pericolul unguresc, provocările Budapestei la care trebuie să „dăm un răspuns public categoric şi ferm“.

Pe acest palier se impune mai degrabă o „tăcere abilă“ însoţită de o retorică pozitivă şi acţiuni pozitive, la adăpostul cărora structurile statului român pot monitoriza şi demantela încercări şi provocări cu caracter mai mult sau mai puţin subtil.Indiscutabil, ele există şi vor exista!

Dar trebuie privit pe direcţia realităţii: în 2018, Transilvania este parte din România. Iar preşedintele României, Klaus Iohannis, este un minoritar provenit din această parte a ţării. Asset-uri imbatabile în orice confruntare de argumente.

b) Unirea cu Republica Moldova

Ideea pro-Unionistă va fi reîncălzită dincolo de punctul de fierbere. În acest moment, statul român nu are instrumente de a gestiona eficient situaţia din Republica Moldova. Şi nici nu le va avea prea curând. 
Contextul regional şi internaţional nu ar permite oricum o asemenea „operaţiune“. Adăugând şi lipsa de apetit a majorităţii de dincolo de Prut faţă de „idealul unirii“, obţinem doar o agitaţie periculoasă în jurul unui „proiect“ utopic.

România are obligaţii faţă de cetăţenii săi de pe teritoriul Republicii Moldova şi, din cât se poate observa, guvernele succesive de la Bucureşti, de stânga sau de dreapta, au un comportament aliniat în raport cu acest angajament asumat. De asemenea, există o cooperare în plan politic pentru a facilita RM un parcurs european.

Ieşirea din aceşti parametri nu înseamnă patriotism, ci lipsă de inteligenţă strategică şi tactică, în cel mai bun caz. Dacă nu chiar intenţie neinocentă.

c) În ceea ce priveşte ideea subversivă că „Bruxelles-ul şi Washington-ul“ ştirbesc independenţa României, ea este la fel de stupidă, deşi cu priză în unele medii

Politic, România este parte activă la toate deciziile Bruxelles-ului, are parlamentari şi comisari şi o poziţie de influenţă importantă. România nu este o ţară de buzunar, în ciuda anumitor inabilităţi de a-şi juca cărţile pe palierele tehnice.

Militar, Washington-ul asigură securitatea naţională a României, atât prin Parteneriatul Strategic şi şi prin poziţia dominantă a SUA în NATO.

„Contrapropaganda“ făţişă nu face decât să servească adversarul: s-a dovedit chiar de curând că o teză favorită a propagandei ruseşti „România prinsă între unguri şi ruşi care se înţeleg şi cu SUA peste capul ei“ este nu numai falsă, ci de-a dreptul ridicolă, prin continuă invalidare.

Vizita la Washington a preşedintelui Klaus Iohannis şi poziţia de „negociator“ între SUA şi UE corelată cu eşecul politicii lui Viktor Orban de a se profila în lider regional (parcă era vorba întâi de o întâlnire Trump-Putin la Budapesta?!) întregesc acest tablou.

Toate aceste acţiuni care încep a se desfăşura în interiorul României trebuie atent monitorizate. Extrem de mulţi oameni de bună credinţă cad victimele unei înţelegeri eronate a imperativelor momentului.

Cheia este o abordare pozitivă, centrată pe proiecte realiste, de viitor. România trebuie să se concentreze în 2018 pe crearea unei strategii viabile de reuşită în perspectiva preluării în 2019 a preşedinţiei UE, moment extrem de important pentru evoluţiile ulterioare.

Centrarea pe festivism ieftin, pe „răspunsuri la provocări“ şi pe proiecte utopice nu fac decât să obtureze acest viitor. Care predictiv sună destul de bine!