Într-un alt limbaj, şi Lucian Blaga vorbeşte despre „Transcendentul care urcă“ şi „Transcendentul care coboară“. Spus pe scurt, Treimea sacră (Sfânta Treime) este religioasă, în timp ce Treimea profană (laică) este politică. Şi prima şi a doua propun nişte modele exemplare, iar declinaţiile de la acest modele se numesc Erezii. Istoria religiei creştine este şi un război cu aceste Erezii,  care în Treimea cea profană sunt prezente azi şi vor rămâne şi în viitor, nu se ştie câtă vreme. Vorba lui Lucian Blaga, „Nu ştim pe ce cale, viitorul se apropie“. Pentru a înţelege Ereziile profane (politice) o paranteză teoretică este necesară.

În studiul „Părţile şi Întregul“, gânditorul american Archie Bahm consideră că între cele două entităţi, adică un Întreg şi Părţile lui, există nu mai puţin de 7 relaţii posibile. Noi considerăm că ele pot fi 10, dar aici putem rămâne le 7, acesta fiind şi numărul zilelor „Genezei“, ca şi cel al zilelor săptămânii. Ne interesează aici relaţia optimă, dar mai ales declinaţiile de la aceasta, adică Ereziile. Aşadar, în Treimea profană există trei Puteri: Legislativă (Parlamentul), Executivă (Guvernul şi Preşedintele), Judecătorească. A treia Putere are o alcătuire complexă, organizată ierarhic. Celula ei de bază este Instanţa judecătorească, iar forul cel mai înalt este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ). Instanţa judecătorească este triptică, personajele care activează în ea fiind Acuzarea (Procurorul, la procesele penale), Apărarea şi Judecătorul. Judecătorul este un corolar al instituţiei, de unde şi numele Puterii (judecătorească). Acum, relaţia optimă dintre un Întreg şi Părţile lui poate fi formulată relativ simplu, adică „Întregul există în şi prin Părţile lui“. Dacă ne abatem de la această relaţie optimă, dăm peste două erezii politice, adică Dictatura şi Anarhia.

S-a spus despre România că, după 1989, ea se află într-o „stare de tranziţie“. Această tranziţie poate fi definită şi ca o dispută continuă între Dictatură şi Anarhie.

Cele două mari erezii politice încă nu au intrat la „lada de gunoi a istoriei“. Dacă Întregul îşi subordonează Părţile, până la limita disoluţiei lor, suntem în prezenţa Dictaturii, iar faimosul enunţ „Statul sunt Eu“ ilustrează această dogmă. Având în vedere această tendinţă psihologică, individuală, ca şi mişcarea de la Profan către Sacru, şi J.P. Sartre afirma că „Fiecare Eu tinde să devină Dumnezeu“. Invers, dacă Părţile se îndreaptă împotriva Întregului lor, apare a doua erezie, care este Anarhia. S-a spus despre România că, după 1989, ea se află într-o „stare de tranziţie“. Această tranziţie poate fi definită şi ca o dispută continuă între Dictatură şi Anarhie, două tendinţe care rămân parţial reale, parţial virtuale, întrucât ele se stimulează, dar se şi anulează reciproc. În interiorul acestei mişcări între Dictatură şi Anarhie, oricare dintre cele trei Părţi (adică cele trei Puteri) poate încerca să devină dominantă, Şeful ei fiind virtualul Dictator. Cea mai evidentă tendinţă dictatorială îi aparţine azi Puterii legislative, adică Parlamentului. Liviu Dragnea are cel puţin trei ipostaze de Şef, adică Şef al PSD, Şef al Camerei deputaţilor, Şef al Guvernului (din umbră, din culise).

Liviu Dragnea schimbă guvernele şi premierii aşa cum se schimbă costumele la o expoziţie de modă vestimentară. De altfel, este absolut bizară combinaţia politică şi partinică PSD-ALDE, o combinaţie curat „capro-varzistă“. De când există partidele politice moderne, cele de orientare social-democratică (sau socialistă) şi cele liberale s-au aflat în conflict. Dar, la noi este posibil şi ceea ce oriunde altundeva este imposibil. Cu referinţă la titulatura ALDE, dacă folosim o metateză, dăm peste D-ALE, adică d-ale lui Călin Popescu Tăriceanu. Să mai observăm aici că Parlamentul României are o serie de Comisii. Oricâte şi oricare ar fi ele, sarcinile lor sunt multiple, dar funcţia lor de bază este elaborarea unor Legi noi, sau corectarea celor existente şi depăşite. Dacă recurgem la o analiză tehnică, putem observa că unele dintre aceste Comisii îşi depăşesc complet atribuţiile, trecând în sfera juridică, a judecării şi judecăţii. Altfel spus, Parlamentul calcă, fără nici un drept, în cercul de atribuţii ale Puterii judecătoreşti. Intră în atribuţiile Parlamentului judecarea alegerilor de pe vremea lui Băsescu!? Pe bună dreptate, Laura Codruţa Kövesi a refuzat să participe la aceste şedinţe, inspirate de cei doi pseudo-judecători, Liviu Dragnea (condamnat penal) şi Călin Popescu Tăriceanu (în curs de judecare).

Duetul capro-varzist PSD-ALDE a vizat-o frenetic pe Şefa DNA, Laura Codruţa Kövesi. Cei doi, dar mai ales Liviu Dragnea, au crezut că dacă o elimină pe Şefa DNA, îşi salvează soarta, scapă de gratii. Procedura a fost foarte subtilă. Liviu Dragnea „se face că plouă“ (nu ştiu nimic, nu sunt jurist), dar îl numeşte pe Tudorel Toader în funcţia de Ministru al Justiţiei, iar noul funcţionar „funcţionează ca pe roate“. Ce s-a întâmplat mai departe, deja ştim, urmează să vedem ce mai urmează şi mai departe, până la „judecata poporului“ (Tudorel Toader). Vizita lui Frans Timmermans la Bucureşti a avut, desigur, mai multe obiective, dar cred că centrul de interes al dânsului era legat de soarta DNA, respectiv a Şefei acestei instituţii, care ne face cinste şi în ţară, dar şi „afară“. Cu referinţă la „Raportul“ Ministrului Justiţiei, al doilea om din Comisia Europeană conchide fără nici un fel de echivoc: „Nu e treaba unui politician să se ocupe de conducerea sistemului judiciar. Dacă sunt acuzaţii la adresa unui magistrat, atunci trebuie tot ca cineva din sistemul judiciar să se ocupe de afirmaţii. Ţine de separaţia puterilor în stat“. Declaraţia are o claritate de cristal, la distanţă astronomică faţă de bolmojelile bombastice ale Ministrului Justiţiei. Dacă avem în vedere cele trei Părţi (respectiv Puteri) nu cred că putem identifica, la celelalte două, tendinţele prezente în Parlament.

Cât îl priveşte pe Preşedintele Klaus Iohannis, nici cei mai înverşunaţi adversari ai dânsului n-au găsit nici o urmă de înclinaţii dictatoriale.

Am arătat, într-un articol anterior, că DNA nu s-a amestecat în treburile Guvernului atunci când a vizat „Ordonanţa 13“. Demersul DNA viza nu oportunitatea sau legalitatea „Ordonanţei 13“, ci fondul ei, conţinutul ei incorect, care viza salvarea lui Dragnea. Cât îl priveşte pe Preşedintele Klaus Iohannis, nici cei mai înverşunaţi adversari ai dânsului n-au găsit nici o urmă de înclinaţii dictatoriale. Ba, dimpotrivă, dânsul este acuzat de prea puţină implicare în „treburile cetăţii“. Ca şi cum treaba Preşedintelui României ar fi să treacă dintr-o şedinţă în alta şi să-şi plimbe imaginea, de dimineaţa până seara, pe la toate televiziunile, după modelul unui Preşedinte anterior. Am avut până acum în vedere doar Erezia Dictatorială, prezentă mai ales în Parlament, aflat în estimările publice pe ultimele locuri (dacă nu chiar pe ultimul). Urmează să vedem şi erezia complementară, adică cea anarhică-anarhistă.

P.S. Marele gânditor Imm. Kant, în „Critica Raţiunii Practice“ face distincţia fundamentală între două concepte majore: Puterea şi Forţa. Puterea (Macht) este un factor de organizare şi ordonare, ea asigurând unitatea, armonia unui Întreg. În schimb, Forţa (Kraft) este un factor de dezechilibru, de dezorganizare şi disoluţie. Putem conchide că sub Puterea Parlamentului actual al României se ascund şi funcţionează tacit tot felul de Forţe obscure, fie ele individuale sau de partidă, adică de gaşcă.