Cei care nu regretă nimic

Dacă mâine ar intra în vigoare hilara prevedere ca „regretul efectiv” să fie condiţie a scăpării de pedeapsă, cred că foarte puţini dintre politicienii cu probleme de natură penală ar utiliza-o. Puţini şi insignifianţi ar mai fi dispuşi să apeleze la stratagema liderului comunist Tudor Postelnicu, să pună capul în pământ pentru a rosti una dintre variantele formulei „am fost un dobitoc”.

Cel ce îşi manifestă regretul pentru încălcarea legii încă mai este populat de umbre ale principiilor morale, încă mai are şansa de a conştientiza propria inadecvare. Un asemenea om are şi puterea de a realiza că s-a terminat totul şi că va trebui să-şi remacheteze viiorul. De asemenea, mai are încă luciditatea necesară unui calcul elementar, al cumpănirii consecinţelor pentru a le diminua impactul. Însă un astfel de om nu s-ar califica pentru statutul de lider politic sau de om politic de prim plan în România.

Omul politic de prim plan din România nu are regrete şi nici nu va accepta vreodată să recurgă la regret nici măcar ca artificiu retoric pentru a ieşi dintr-un impas. Regretele sunt pentru pigmei, pentru politicienii mici care nu au ajuns la stadiul avansat, în locul privilegiat din care îi pare că nicio lege nu i se mai aplică.

Să luăm câteva exemple. Vedeţi vreun regret la Ion Iliescu pentru ceea ce a făcut la Revoluţie sau la mineriade? Nu, nicidecum.

„Acum să stăm să tot plângem morţii, în loc să tragem concluziile politice adecvate pentru tot procesul de dezvoltare al societăţii”, le reproşează el celor ce vor să fie trase concluziile juridice, nu cele politice.

L-aţi văzut pe Adrian Năstase regretând ceea ce a făcut? Episodul penibil cu zgârietura de sub fular a fost nu pentru a-şi expima un regret, ci pentru a-şi arăta indignarea; el este convins şi acum de faptul că a fost o victimă politică. Nici la Dragnea nu s-a văzut vreo urmă de regret pentru fraudarea referendumului – el susţine chiar că a făcut o faptă lăudabilă, dar a fost prost înţeles. Nici Fenechiu nu şi-a exprimat vreun regret pentru furtul transformatoarelor şi nici ţuţerul său, Tudor Chiuariu, cel cu afacerea „Poşta”, care şi acum este senator PNL, condamnat fiind. Nici Tobă, nici Olguţa Vasilescu, nici Oprea şi nici Ponta nu manifestă vreun regret pentru că au plagiat, pentru că au săvârşit un furt intelectual, o infracţiune. Ce să regrete Ponta, când scrie cu mâna lui „plagieat”?!

Singurul regret al liderului politic român este acela de a fi fost prins. În copilărie, unul dintre companionii mei de joacă a furat un lanţ, fiind prins de către proprietar chiar în momentul în care îşi lua tălpăşiţa de la locul faptei. Gospodarul a mers la poarta părinţilor şi le-a povestit „isprava” copilului. După plecarea acestuia, mama copilului l-a luat la bătaie pe micul infractor, reproşându-i: „de ce te-a prins?” Este posibil ca liderii noştri politici să fi avut parte de o astfel de educaţie.

Singura grijă a politicianului român de prim plan este aceea de a modifica legea, astfel încât fapta să nu mai fie în afara legii. Priviţi-l pe Băsescu cum se zbate pentru dezincriminarea abuzului în serviciu! Ce veselie ar fi pentru elita politico-administrativă dacă abuzul în serviciu s-ar solda doar cu o arătare cu degetul a obrazului! Nu a nasului, cum a făcut Elena Udrea. Pentru Iliescu s-a închis dosarul Revoluţiei, pentru „palgieatul” lui Ponta s-au desfiinţat comisii şi s-au modificat regulamente; pentru plagiatul lui Tobă, „apud” Ponta, se fac şi acum tot felul de artificii pentru a-l scoate cumva basma curată. Se aruncă răspunderea de la o instituţie la alta, doar-doar se va pierde pe undeva şirul şi lumea va uita. În cazul lui Tobă nici mandat mult nu mai este, dar se doreşte revenirea lui Ponta. Şi vrea şi iresponsabilul vesel să scape de problemă. Cum? Prin exprimarea „regretului efectiv” de către cei ce îl acuză de plagiat pentru că l-au deranjat.

Îi vedeţi pe vreunul dintre cei enumeraţi că ar apela vreodată la „regretul efectiv”? Ei nu regretă nimic niciodată, pentru că niciodată nu vor recunoaşte că au greşit. Sunt oamenii ce funcţionează potrivit celor două morale: una a plebei şi alta a liderilor. Ca Mussolini. Şi de aceea şi vor legea doar pentru plebe şi fărădelegea pentru ei. Chiar dacă s-au format la şcoala comunismului, se comportă precum fasciştii. Asta a rezultat din comuniştii rămaşi fără presiunea clasei muncitoare şi a unui tiran. În România, legea încă nu a ajuns să le strecoare în sân politicienilor frica de pedeapsă. Fără mustrări de conştiinţă şi fără frica de pedeapsă, aceştia nu pot regreta nimic.