Cea mai ignorată ştire a săptămânii: Săftoiu vs. Băsescu

Imaginaţi-vă că în oricare ţară europeană, purtătorul de cuvânt al fostului preşedinte ar fi declarat public că acesta are informaţii din dosare penale. Mai mult, că primeşte stenograme cu convorbirile dintre unii politicieni şi membri ai staff-ului prezidenţial. Ba, şi mai mult, că primeşte direct înregistrările convorbirilor.

Şi că astea sunt spuse, nu ca o insinuare, ci direct, răspicat, într-un text care a fost probabil îndelung pregătit. Aşadar, imaginaţi-vă că asta s-ar fi întâmplat oriunde în Europa.  Că un cunoscător al administraţiei vorbeşte liber despre încălcare drepturilor omului şi a legilor la un asemenea nivel.

O astfel de veste ar fi fost urmată de reacţii politice puternice, de un vuiet al opiniei publice şi în final de anchete apăsate sau măcar de comisii parlamentare care să vadă adevărul faptelor. Un astfel de scandal ar fi dus cel puţin la schimbări masive de procedură, fie chiar la o reformă a serviciilor şi a mecanismelor de control.

Şi, repede, înapoi în România. Nu e aşa că nu vă surprinde deloc liniştea din jurul acestei ştiri? Nu e aşa că, de fapt, nu vă miră nimic din ce povesteşte Adriana Săftoiu? Şi nu e adevărat că, de fapt, nu prea vă pasă de urmările unui asemenea scandal?

Ei, bine, asta este o ştire chiar mai mare decât dezvăluirea Adrianei Săftoiu. Sentimentul general e că-i o poveste acolo între ei, că nu are influenţă asupra noastră şi că, până la urmă, asta e viaţa.

Ne-am obişnuit atât de tare să credem că ascultările şi încălcatul legii sunt de fapt norma, încât nu ne mai pasă. Nu e aşa că toată lumea ascultă pe toată lumea? Şi că, până la urmă, ce or să afle? Ascultatul este un gest banal şi irelevant, dacă tot nu ţi se întâmplă ţie. Şi apoi, toţi sunt nişte hoţi.

Cam asta ar fi ideea generală şi nimic nu poate fi mai fals.

România suferă de o tară generalizată a ascultatului, a urmăritului, spionatului.

Nu o să stau să analizez de partea cui este dreptate în această speţă, Pot doar să spun că în anii aceia, pe holurile politicii era o spaimă generalizată de ascultări. De asemenea, nu cred că Adriana Săftoiu s-a expus unui proces fără să fie sigură de spusele sale. În egală măsură, cred că Traian Băsescu, care ştie bine legile, nu şi-ar fi asumat riscuri inutile.

Dar nu asta este important aici. România suferă de o tară generalizată a ascultatului, a urmăritului, spionatului. De prea multă vreme casetele, imaginile şi informaţiile din viaţa personală a  politicienilor inundă spaţiul public. Acum este la modă ameninţarea cu casetele lui Plahotniuc.

Toată lumea îţi spune la Bucureşti că ştie că este ascultată şi-ţi face semn să fii atent în jur. Zeci de stenograme de ascultări legale au apărut în aceşti ani în presă, unde s-au publicat cu asupră de măsură. Ba, crezi că nu eşti destul de important, dacă nu te ascultă şi pe tine cineva. 

Scriptic, România se înscrie în tendinţa generală de ascultări. Din datele publice ar rezulta chiar că ai noştri sunt un pic mai muncitori decât cei din vest. De exemplu, publicam în 2014 câteva date care arată că avem mandate pe siguranţă naţională mai multe decât în America. Ei 2300, noi 3400. În fapt, din 2007, ascultările s-au triplat şi au ajuns la aproape 40 de mii pe an.

Europa estică şi centrală este chiar mai praf decât noi. Cehia are 300 de mii de ascultări, iar în Polonia şi fiscul te poate asculta cinci zile fără mandat.

Dar nici asta nu m-ar îngrijora atât de tare. Ci transparenţa. Ce-i lipseşte României este transparenţa şi analiza publică în astfel de chestiuni. Controlul este inexistent. Nu ştim cine ce înregistrează, nici la cine ajung datele.

Nu cred că un stat e musai mai puternic, dacă se fac multe ascultări. Dimpotrivă, cred că acestea ajung acolo unde nu trebuie sau nu sunt făcute din motivele cele mai corecte. Dar ce ştiu sigur este că oamenii care ascultă nu vor fi mereu cei mai puternici. Şi lor le trece rândul. Şi va veni un moment în care alţi stăpâni ai stenogramelor le vor citi printre rânduri.

În ce ne priveşte, dacă azi o ignorăm pe Săftoiu, mâine pe următorul care spune ceva, vom admira la un moment nişte rămăşiţe de democraţie. Dreptul acesta de a nu se băga nimeni în vieţile noastre l-am câştigat acum 25 de ani şi atunci avea un sens imens. Dacă renunţăm la el, renunţăm în fapt la noi.

Dar mi-e teamă că la câteva minute după citirea acestui text o să revenim la întrebarea atât de relevantă: ce are, domnule, Săftoiu cu Băsescu?