Ce mă strînge de gît de-mi sar ochii din cap?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am văzut şi eu apariţia la CNN a ambasadorului român la Londra, dl. Ion Jinga. Domnia sa fusese invitat să spună punctul de vedere, oficial, al guvernului român, adică, privind “afacerea” cu carnea de cal. De ce domnia sa era atât de crispat, cu vocea strangulată şi cu ochii nerăbdători să iasă…din cadru?

Am văzut şi eu apariţia la CNN a ambasadorului român la Londra, dl. Ion Jinga. Domnia sa fusese invitat să spună punctul de vedere, oficial, al guvernului român, adică, privind “afacerea” cu carnea de cal. De ce domnia sa era atât de crispat, cu vocea strangulată şi cu ochii nerăbdători să iasă…din cadru? De ce un profesionist remarcabil, se pare, în diplomaţia românească, a apărut astfel în faţa camerei, şi a lăsat o impresie dezamăgitoare, intens mediatizată la noi? Explicaţia dată azi e că au fost probleme tehnice între Honk-Kong şi Londra via CNN.

Situaţia. Sper din toată inima ca dl. ambasador să nu fi fost într-o condiţie de sănătate care i-a diminuat performanţa. Dacă asta a fost, atunci s-ar cuveni salutat efortul, curajul de a răspunde invitaţiei CNN pentru a exprima poziţia oficială într-un scandal internaţional care implica România. Chiar dacă “prestaţia”, mai ales în engleza vorbită, a fost foarte scrâşnită. Dar dl. ambasador spune că s-a văzut aşa din cauza decalajului de câteva secunde între locaţiile participanţilor. De regulă, postul tv avertizează şi pe invitat şi publicul despre asta. Dacă dl. Jinga şi-a dat seama despre asta - şi fireşte că şi-a dat seama - ar fi trebuit să îşi modifice imediat prezenţa şi modul vorbirii, chiar să facă un mic comentariu despre asta. Ar fi fost mai firesc.

E antrenat un diplomat cu o carieră de peste 20 de ani pentru a fi firesc? Sau pentru a face faţă unor impedimente tehnice de transmisie  TV sau telefonice? Putem vorbi, oare, despre o carenţă gravă privind modul în care sunt antrenaţi demnitarii, în general, să apară şi să vorbească în public? Mai ales la TV, dar nu numai?

Ce am văzut? Ce am auzit? Am văzut un om cu o privire fixă, înfiptă frontal în cameră, cu maxilarele încleştate, cu gura crispată, care scotea vorbele englezeşti ca pe pietrele la rinichi. Adică în dureri şi cu zgomot ca atunci cînd ele cad pe o tablă. Omul era un bloc de gheaţă, un aparat vorbitor, ca un gramofon ce merge, în timp ce Titanicul se scufundă. Muşchii faciali erau prizonierii unei emoţii puternice. Omul nu era detensionat deloc. Părea că stă în faţa plutonului de execuţie. Cunosc aceste senzaţii, emoţia paralizantă, am trecut odinioară prin aşa ceva, ca mulţi dintre noi: nu este plăcut deloc. Mai rău: lipsa de pregătire pentru a vorbi în public scade drastic credibilitatea profesională, încrederea în propriile forţe, în capacitatea de a surmonta un blocaj emoţional sau psihic ori fizic. După caz.

Care e problema? Problema e că mulţi demnitari, băbaţi şi femei, nu acordă vreun interes special pentru modul în care apar şi vorbesc sau dialoghează în public. Conştiinţa faptului că sunt priviţi/private le creează fie un mare disconfort, fie le dă şansa de “a se da în spectacol”. Adică de a spune, face orice pentru că se simt pe scenă cu un public care nu îi poate penaliza. Un caz special e al acelora care nu dau doi bani pe acest lucru.

Problema e că, dincolo de modul limitat în care perioada comunistă a permis dezvoltarea discursului public, a constrîns expresivitatea limbii române vorbite la un spectru anemic de variante şi a obligat la folosirea unor constructe verbale, totul atrăgând după sine şi un tip de comportament în spaţiul public prin actul vorbirii, apariţia internetului favorizează, între altele, şi un mod diferit de exprimare vorbită ce ajunge în vorbirea în public nemediată de calculator, mobil etc. Ante-’89 şi post-’89 şi-au dat mâna, mâna stângă, ca să fiu sincer, pentru a pune româna vorbită într-un fel de bazar al curiozităţilor.

Problema e că limba română în loc să fie o experienţă de vorbire extraordinară,  devine astfel spaţiul larg al experimentului, accesibil oricărei înnoiri, includerii oricărui calc verbal, mai ales din engleză. Mă refer în mod special la română, căci nu ştiu cum apare această situaţie în cazul maghiarei sau germanei la noi. Cum se ştie, foarte puţini dintre nativii români pot gândi în altă limbă. Deocamdată. Şi atunci, ar trebui ca limba română vorbită, mai ales atunci cînd suntem în public, să fie apărată, dezvoltată pentru că ea ne reprezintă, uman, profesional etc. Vorbitul (ca şi scrisul) în limba română - pare ciudat azi - dar a fost un drept pentru care încă şi în secolul 20 s-au dat “lupte”. În 1902, de pildă, studenţii bucureşteni manifestau în Piaţa Teatrului pentru a cere ca pe scena Teatrului Naţional să se joace mai mult piese de teatru în româneşte (erau sătui de franceză).

 Bine, şi? Cred că demnitarii, cei, cele care, prin natura poziţiei publice, trebuie să vorbească în public, ar putea urma un antrenament de autocontrol, de gestionare a emoţiilor pentru a fi performanţi în actul vorbirii în public. Ar trebui să intre în fişa postului abilităţile de comunicare în public, atestate prin cursuri, antrenamente specifice. De ce? În ştiinţele comunicării, se ştie că publicul reţine mai mult cum vorbeşti decât ce vorbeşti. O ştiau cei vechi, de la Socrate, Aristotel până în vremurile moderne ale parlamentarismului şi expansiunea sferei publice. Mai ales astăzi când spectrul vorbirii în public s-a mărit considerabil.

Am urmărit, tot la CNN, audierea doamnei Hilary Clinton, în faţa Comitetului de Relaţii Externe, în subiectul atentatului din Libia unde fusese ucis şi ambasadorul american. După un accident vascular în decembrie, doamna Clinton apare în acest context în care răspunde mai ales acuzaţiilor adversarilor politici. Dicţia, controlul vocii, gestica, privirea, mimica dau imaginea unei femei sigure care ştie ce spune, cu toată autoritatea conferită de înalta poziţie în administraţuia americană. Şi, totuşi: la insistenta întrebare pusă de un opponent republican (de ce nu a telefonat rudelor victimelor, de ce nu a luat informaţii de la faţa locului prin telefon), ea ridică tonul, şi …pierde un punct. Răspunsul ei, “what difference does it make ..?”, deşi justificat, nu a mai fost convingător. Publicul nu va uita asta, deşi scorul ei în sondaje este încă foarte bun. Pentru că ea este, ca demnitar, o persoană foarte convingătoare. Inspiră siguranţă şi competenţă. Despre câţi demnitari de la noi poţi spune, văzându-i vorbind, acelaşi lucru?

Ne interesează cum vorbim în public? Mofturi!, ar zice mulţi, “hai, mă laşi”, vezi să “nu ţi-o iei” (nu s-a exprimat public un înalt demnitar, de pildă, despre şeful misiunii FMI la Bucureşti!, cu “şi-a luat-o şi el puţin”; nu mai spun de schimbul prelungit, jenant, de apostrofări şi epitete între preşedinte şi prim-ministru). Totuşi: modul cum vorbeşti e un semn major al respectului faţă de tine ca persoană. De ce eşti mai atent/ă la cum te îmbraci, ce mânânci, cum te distrezi, ce vezi la TV  şi mai puţin la cum vorbeşti cu ceilalţi?

Naiv? Poate.         

Mi-ar plăcea, însă, ca în şcoala românească, inclusiv la universitate, vorbirea (gândirea) în public să devină o preocupare consistentă. Blocajele noastre ar putea astfel dispărea şi am fi mai… civilizaţi.

Dar emoţiile rămân. Ele fac sarea şi piperul vorbirii în public. Emoţiile bune, însă. Acelea care conving. Am dat odată peste o zisă a lui Mark Twain care mi-a rămas: “Sunt două feluri de vorbitori pe lume: 1.nervoşii; 2. mincinoşii”. Neîncredera în modul în care vorbesc în public mulţi dintre cei care apar mai ales la TV,  e, de fapt, credinţa că toţi mint. Între vorbire şi minciună stă, însă, mult din viaţa noastră. Ne interesează să nu mai facem atâta loc minciunii în spaţiul public? Dacă da, atunci să ne gândim mai mult la felul în care vorbim. E foarte…refreshing. De fapt, poţi ajunge să fii un alt om.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite