„O scrisoare a d-lui General Averescu
Domnule Director
Zilele acestea s-au publicat în «Îndreptarea» mai multe articole împotriva d-lui N. Iorga, pornite din indignare provocată de recentele d-sale atacuri în contra mea.
Atacurile însă, în deobşte, acelea ale d-lui Iorga în deosebi, mă lasă perfect rece. Prin nimic justificate, ele rămân absolut fără nici un efect.
De altfel, opinia publică de mult mi-a făcut cinstea de a-mi dărui o armură foarte solidă, de care s-au sfărâmat rând pe rând, chiar săgeţile cele mai veninoase şi mai iscusit îndreptate asupra mea.
Vă rog de aceia, Domnule Director, când veţi mai primi asemenea articole, să mulţumiţi în numele meu autorilor, dar să nu le mai daţi ospitalitate în coloanele ziarului nostru.
Merg, în această privinţă şi mai departe. Aş fi de părere că nici atitudinile sau ideile politice ale d-lui Iorga să nu mai fie combătute în coloanele «Îndreptărei». Această sarcină şi-o ia d. Iorga însuşi, sarcină de care s-a achitat, după cum ştiţi prea bine, cu aşa mare talent şi atât de plastic, în propriul d-sale ziar. Cel mult, «Îndreptarea» va putea, din când în când, pune pe două coloane opiniile d-lui Iorga.
Primiţi, vă rog, Domnule Director, împreună cu mulţumirile mele, încredinţarea celor mai bune sentimente ce vă păstrez.
General AVERESCU“

„Îndreptarea” e oficiosul Partidului Liga Poporului, al cărui preşedinte era Generalul Alexandru Averescu, fost şi viitor prim-ministru. În  anii interbelici, ziarele de partid  nu trăiau din tiraj, ci din banii daţi de liderii partidului. Nicolae Iorga, aflat la discreţia cunoscutelor sale  hachiţe, deşi coleg de Opoziţie cu Generalul, îl atacase mârşav, în Parlament pe Averescu pentru nu ştiu ce fapte comise în timpul Războiului.
Alexandru Averescu îl provocase la duel.
Duelul nu mai avusese loc, deoarece Nicolae Iorga îşi ceruse scuze de la tribuna Parlamentului.
Ziarul „Îndreptarea” îi arsese lui Nicolae Iorga câteva bâte tipografice în spinare.
Aflând de asta, Alexandru Averescu le cere redactorilor să-l lase în pace pe Nicolae Iorga.
Ce mogul ar face aşa azi cu presa din proprietatea sa?!

                                                                                          *
Obsesia Reformelor

S-a vorbit mult despre notele care aseamănă  Biserica Catolică şi Regimul Comunist:
Pariul pe credinţa fără margini, excluzând categoric îndoiala; pedepsirea cruntă a ereticilor; necontenita trimitere la Părinţii fondatori.
S-a vorbit mai puţin – sau, mă rog, n-am găsit eu consemnat – despre un alt element comun:
În amândouă lumile se pune din când în când chestiunea Reformei. Chestiunea Reformei, ivită şi afirmată cu tulburări dramatice, apare doar în lumile aşezate pe dogme.
Biserica şi comunismul se înfăţişează drept realităţi în sine, care funcţionează în temeiul unor teze şi principii prezentate  ca imuabile.
Reforma – şi nu Revoluţia – exprimă punerea la îndoială a felului în care se aplică Dogma de către sistem şi nu Sistemul ridicat pe Dogmă.
De aici, notele comune ale Procesului de Reformă:
1) Reformatorii nu-şi permit să conteste Dogma, sau să nege existenţa Scrierilor fondatoare. Ei denunţă Prezentul ca nerespectând autenticele sensuri ale Dogmei.
2) Bătălia între Reformişti şi Tradiţionalişti se duce exclusiv în jurul Interpretării.
Scrierile fondatoare sunt luate la puricat, dezbătute controversat, citate, invocate.
Culmea e că fiecare parte beligerantă găseşte în acelaşi text sensuri diferite, opuse chiar.
La o adică, prin convocarea frenetică a Dogmei şi Reformiştii sunt dogmatici.