Ce mai e de făcut în politică

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Politica românească este o glumă sinistră: poate nu mai mult decât în alte state post-comuniste, dar în mod clar cu o identitate românească aparte de mizeră. Există, însă, o speranţă.

Niciun preşedinte de partid din perioada post-comunistă nu a zis „stop joc” la abuzuri. Cel puţin, nu cred că a existat unul care să spună, „am ajuns aici, hai să reformez pe bune partidul. Hai să vedem, întâi, câţi membri avem noi, pe bune?!” sau „am intrat în opoziţie? Hai să pregătim nişte oameni care să preia peste patru ani posturile de miniştri, să ştie ce fac când ajung acolo.”

Partidele româneşti rămase în jocul politic, în anul 2018, sunt absolut distruse, pe interior. Nu au politici „de cadre”, îşi bat joc de organizaţiile de tineret, nu mai atrag membri noi, nu sunt informatizate, au o pană constantă de idei şi, în genere, se bazează pe un electorat îmbătrânit şi inactiv. Au dinamica unui pensionar trecut prin război care cere drepturile cuvenite, pentru o vagă faptă de arme, de acum câteva decade.

Partidul clasic e un moş decorat care bate cu bastonul în ţeava de calorifer, cerând linişte în bloc.

Ştirea zilei ieri a fost că liderul celui mai mare partid din opoziţie a fost achitat într-un dosar în care era acuzat că ar fi cerut bani unui om de afaceri pentru campania electorală. A fost sărbătorit ca un zeu pentru asta, ba chiar a fost pus în contrast cu liderul celuilalt partid mare din România, care are o condamnare cu suspendare la activ. 

Asta se întâmplă în contextul în care principalele partide din România sunt şcoli doctorale de ilegalităţi şi comportament penal. Împotriva acestora au demonstrat sute de mii de oameni - pentru a opri încercările brutale de schimbare a legilor, dar şi ca semn al unei nemulţumiri generale în clasa politică. 

Micile încercări de revitalizare a politicii româneşti au dat greş, pentru că n-au înţeles sistemul în care funcţionau sau comunicau unui electorat extrem de obosit de „încă un partid politic.” Lipsea mişcarea, acţiunea, lipseau nişte fapte evidente de schimbare la faţă a societăţii. Partidele româneşti au oferit pungi de plastic, acolo unde puteau construi şcoli sau spitale.

Şi frustrarea cea mai mare, în prezentul democratic, este că aceste partide trebuie lăsate să continue, să trăiască şi să se reformeze singure.

Nu există soluţii sau oameni, la nivel regional sau naţional, care să gestioneze această criză. Nici măcar o scoatere în ilegalitate a unor construcţii precum PSD sau PNL nu ar rezolva problema: în primul rând pentru că sunt partide care acced la putere prin vot democratic şi, în al doilea rând, pentru că golul lăsat de dispariţia lor ar înghiţi România. Ce avem acum, chiar şi ca simulacru democratic, ne protejează de realităţi mult mai rele. 

Şi totuşi, suntem în urmă cu tot ceea ce înseamnă spirit civic şi democratic, nu mai avem nici măcar o speranţă că generaţiile noi s-ar mai implica în ceea ce este murdar şi corupt: mai exact, să participe la procesul democratic, la politica românească. Nu aşa cum este ea acum. 

Speranţe poate ar exista: lideri carismatici care încearcă să reconstruiască partide sau în mişcări politice pan-europene, începute în capitalele continentului, dar sincer mă întreb dacă e prea puţin, prea târziu. Nu mai există idealism în politica românească, nu mai există nici măcar comunicare onestă cu electoratul. Iar cei care încearcă marea cu degetul în alte direcţii ale jocului politic sunt sortiţi dezamăgirii, fără acces la mass-media sau nebuni de legat.

Excepţiile la jocul politic actual, cele sănătoase, pro-europene, cu adevărat democratice sunt puţine.

Şi cu toate acestea, unica speranţă logică, în acest moment, în care România îşi numără anii şi vechimea naţională, vine în mod paradoxal din afara graniţelor: diaspora, cu aproape cinci milioane de membri, este unica sursă credibilă de renaştere a politicii româneşti. Departe de resurgenţa Rusiei şi de bizantina politică românească, diaspora este depozitarul de drept al unei salvări târzii, sursa majoritară de talent, muncă şi activism civic. Niciun partid politic actual nu va ajunge să guverneze România, cu adevărat, fără diasporă - sau, cel puţin, nu va guverna altceva decât rezultatul propriilor dezastre naţionale, din ultimele decade. 

Jocul politic actual se încheie după 2020 - vorba lui Eliot - nu cu o explozie, ci cu un scâncet. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite