Şi afirm că Valer Dorneanu este autorul acelei minciuni pentru că el a fost judecător-raportor în acel caz, adică cel care gestionează bucătăria dosarului şi redactarea deciziei. Am întrebat atunci la CCR, oficial, de ce a fost strecurată o minciună atât de stridentă şi de uşor depistabilă într-o decizie definitivă şi general obligatorie. Mi s-a răspuns, tot oficial, că nu e o informaţie de interes public. Adică: publicul nu are dreptul să afle de ce mint judecătorii în deciziile pe care acelaşi public este obligat să le respecte.

După patru ani şi încă vreo câteva asemenea mistificări definitive şi general obligatorii, ne vine acum ultima, dar probabil că nu cea din urmă minciună pe care Valer Dorneanu se pregăteşte să o planteze într-o decizie CCR. Deocamdată, o găsim doar într-un comunicat emis marţi şi care prefigurează un fel de declaraţie de război pe care Curtea Constituţională a României o înaintează Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

CCR a judecat marţi, 8 iunie, o sesizare de neconstituţionalitate privind Secţia de Investigare a Infracţiunilor din Justiţie (SIIJ, Secţia Specială), formulată încă din 2019 de trei asociaţii de magistraţi – aceleaşi asociaţii care au obţinut de la CJUE istorica decizie din 18 mai, care atestă obligativitatea Mecanismului de Cooperare şi Verificare (MCV) şi care practic cere desfiinţarea Secţiei Speciale. Decizia CCR trebuia pronunţată încă din 20 mai, dar Parchetul General a cerut o amânare a pronunţării, astfel încât CCR să poată lua în consideraţie şi decizia CJUE ce tocmai venise două zile mai devreme. Parchetul spera la un aşa-numit „reviriment jurisprudenţial” – adică spera ca CCR, în lumina deciziei CJUE, să-şi reconsidere atitudinea faţă de existenţa Secţiei Speciale, pe care a tot cocoloşit-o prin mai multe decizii anterioare.

Aşa cum era de aşteptat, revirimentul n-a mai venit. CCR a zis din nou că nu e nimic în neregulă cu Secţia Specială şi a respins excepţiile de neconstituţionalitate ridicate de asociaţiile de magistraţi. Dar până ca motivarea deciziei să fie publicată, juzii CCR din gaşca Dorneanu, încă majoritari, au simţit nevoia să-şi regleze niscaiva conturi cu justiţia europeană prin intermediul comunicatului ce anunţa verdictul. Au tras împrăştiat, în toate direcţiile posibile, dar unul dintre gloanţe mi-a atras în mod deosebit atenţia.

Zice comunicatul, la un moment dat, aşa: o fi stabilit CJUE caracterul obligatoriu al MCV, dar asta înseamnă că obligaţiile cad doar „în sarcina autorităţilor române competente să colaboreze instituţional cu Comisia Europeană (paragraful 177 din hotărâre), deci în sarcina instituţiilor politice, Parlamentul şi Guvernul României”, şi, prin urmare, aceste obligaţii nu s-ar adresa şi instanţelor de judecată, „organe ale statului care nu sunt abilitate să colaboreze cu o instituţie politică a Uniunii Europene”.

Serios? Păi hai să vedem ce spune paragraful 177 din decizia CJUE, invocat de CCR pentru a ajunge la o asemenea concluzie. Iată-l, ca să nu avem discuţii, integral:

177. Pentru a se conforma obiectivelor de referinţă enunţate în Decizia 2006/928 (care reglementează MCV-n.m.), România trebuie să ţină seama în mod corespunzător de cerinţele şi de recomandările formulate în rapoartele întocmite de Comisie în temeiul acestei decizii. În special, acest stat membru nu poate adopta sau menţine în domeniile acoperite de obiectivele de referinţă măsuri care ar risca să compromită rezultatul pe care acestea îl prevăd. În cazul în care Comisia exprimă într‑un astfel de raport îndoieli cu privire la compatibilitatea unei măsuri naţionale cu unul dintre obiectivele de referinţă, revine României sarcina de a colabora cu bună‑credinţă cu această instituţie pentru a surmonta, cu respectarea deplină a acestor obiective de referinţă şi a dispoziţiilor tratatelor, dificultăţile întâmpinate cu privire la realizarea obiectivelor de referinţă menţionate”.

De unde a scos onorabila CCR, din acest paragraf, concluzia că obligaţiile MCV vizează doar Guvernul şi Parlamentul, dar nu şi instanţele de judecată? Nu ştiu şi, cel mai probabil, nu vom afla nici din motivarea completă a deciziei.

Iar dacă domnii de la CCR ar fi citit şi paragraful precedent (176) din decizia CJUE, ar fi aflat că instanţa europeană a afirmat explicit exact contrariul a ceea ce susţin domniile lor: „Statele membre sunt ţinute să ia toate măsurile necesare pentru a garanta aplicabilitatea şi eficacitatea dreptului Uniunii, precum şi să elimine consecinţele ilicite ale unei încălcări a acestui drept şi că o astfel de obligaţie revine, în cadrul competenţelor sale, fiecărui organ al statului membru în cauză”.

Pentru analfabeţi functional şi pentru semidocţi în capoate vişinii, facem precizarea că „fiecare organ al statului membru” înseamnă exact asta: „fiecare organ al statului membru” – deci inclusiv organele judiciare, cum sunt instanţele de judecată.

Dacă Dorneanu şi gaşca sa de la CCR înţeleg să pornească războiul cu sistemul de justiţie european sprijinindu-se pe asemenea neadevăruri flagrante, mă tem că la finalul zilei nu vor avea sorţi de izbândă. Căci mai devreme sau mai târziu, fiecare cetăţean va ajunge să-şi pună întrebarea pe care eu mi-o pun de mai bine de patru ani: de ce să mai respect decizii ale unei instanţe care utilizează cu atâta nonşalanţă minciuni grosiere, bazându-se doar pe faptul că deciziile sale nimeni nu i le poate nicicum şi nicăieri contesta?