Alegerile sunt vitale, dar alegerile vin şi trec. Ce facem cu România după?

În ultimele luni, am mers prin toată ţara şi în diaspora. Nu doar cu evenimente de campanie, ci şi la întâlniri restrânse, mese rotunde şi discuţii simple la poarta casei. Am avut şansa să vorbesc cu mii de români, din România profundă şi săracă, din urbanul în creştere, din Valencia şi Madrid până în Luton şi Londra. Am avut şansa să îi văd, să îi simt şi să îi ascult, în toate mediile posibile şi dincolo de toate bulele de Facebook unde ne batem reciproc pe umăr şi ne păcălim că toţi gândesc la fel ca noi.

Vă împărtăşesc patru gânduri, cu speranţa că România se va face bine pe 26 mai şi în zilele, lunile şi anii ce vor urma. Dar asta nu se va întâmpla de la sine, ci prin noi înşine. 

1. Aşa nu mai merge! De câte ori nu aţi avut senzaţia în toţi aceşti ani că a ajuns cuţitul la os? Că mămăliga proverbială se pregăteşte de explozie? Ei bine, acum suntem acolo, cel puţin pentru o bună parte a românilor. E o furie vie îndreptată împotriva celor care au capturat statul român şi, fără nicio jenă, ne jefuiesc cu rânjet de felcer. Furia asta am întâlnit-o şi la şoferi de Uber în Bucureşti, şi la ţărani din Neamţ, şi la IT-işti din Cluj. Dacă nu ştiţi despre ce vorbesc, uitaţi-vă la reportajul Recorder de la Iaşi, cu domnul care urlă şi îşi aruncă paşaportul pe jos. Întrebarea este: vom reuşi să canalizăm această furie într-un vot-alternativă pentru România, sau tensiunile şi ura vor rămâne la cote maxime şi după 26 mai?

2. Totuşi, hai să nu ne îmbătăm cu apă rece. Un principiu simplu este: „nu-ţi face iluzii ca să nu ai deziluzii“. Riscul pe care îl percep este aşteptarea – şi dorinţa multor români – ca PSD-ul să ia un scor foarte mic. Acest risc este întreţinut de două dinamici. Sondajele de pe piaţă, chiar şi cele făcute bine, subestimează sprijinul pentru PSD. De ce? Pentru că sunt români cărora le este ruşine să-şi declare suportul pentru un guvern atât de hulit, dar care la urne, în spatele perdeluţei, vor pune ştampila (tot) pe cei trei trandafiri. Nu e loc aici de polemici şi nici de (pre)judecăţi – pur şi simplu e probabil să existe destule astfel de cazuri, iar scorul PSD să fie subestimat în cercetările sociologice de pe piaţă (păstrând proporţiile, fix asta s-a întâmplat şi la alegerile prezidenţiale din SUA, când niciun sondaj nu îl dădea pe Donald Trump câştigător).

A doua dinamică este cea a reţelelor sociale, unde ne petrecem tot mai mult timp. Bulele noastre de Facebook sunt pline de declaraţii bombastice, fără nicio ancoră în România din teren: PSD e zdrobit, Dragnea e istorie, să deschidem şampania. Asta înseamnă să fim într-un echo chamber – o cameră cu ecou. Auzim şi vedem ce ne dorim să auzim şi vedem, pentru că suntem conectaţi mai ales cu oameni care au vederi şi gusturi similare (aşa funcţionează algoritmul reţelelor sociale). Un sfat este să intraţi, oameni buni, pe grupurile din afara bulei, să citiţi comentariile şi să încercaţi să înţelegeţi (fără să judecaţi). Ce înseamnă asta? Că mulţi români vor fi surprinşi de ceea ce vor vedea la numărătoarea oficială a voturilor. Deja parcă aud reacţiile: „cum, încă mai sunt atâţia români care votează strâmb?“

Aşadar, dacă PSD nu înregistrează un scor mic, în linie cu aşteptările multora, mă tem că speranţele de mai bine se vor transforma în deziluzii şi pasivitate. Tot mai mulţi români vor depune armele şi vor lua drumul străinătăţii. Iar asta va compromite cele mai importante bătălii, care abia urmează (prezidenţiale 2019, locale 2020 şi mai ales parlamentare 2020). Recomand prudenţă maximă, aşteptări realiste şi răbdare. Românii trebuie să ştie că pe 26 mai se dă doar prima luptă, nu ultima. Mai bine să ne aşteptăm la un scor mare al PSD-ului, să fim cu toţii mobilizaţi la maxim în ziua votului şi să fim plăcut surprinşi de rezultatul final.

3. Diaspora e (tot) România şi vrea înapoi acasă. Să stabilim un lucru: românii nu pleacă de bine. Când 200.000 pe an îşi târâie valizele şi visurile peste graniţă, ceva nu e deloc în regulă. Această cifră seacă spune totul despre România de azi. Ce poate fi mai rău şi mai greu decât să te rupi de rădăcinile tale? Să laşi totul şi să te duci spre necunoscut? Chiar şi cei mai înfocaţi suporteri ai actualei guvernări nu au cum să fie încântaţi că le pleacă cei dragi – copii, nepoţi – şi rămân tot mai singuri, pe uliţe tot mai goale, cu case părăsite şi buruieni în curţi.

Vestea bună este că foarte mulţi dintre cei plecaţi ar vrea să revină acasă. Şi n-au pretenţii mari. În primul rând, vor să fie respectaţi, nu umiliţi, atunci când interacţionează cu statul. Vor să aibă acces la un spital decent şi curat. Vor să-şi trimită copiii la şcoli unde se face carte pe bune. Şi vor un salariu din care să poată trăi decent, chiar dacă ar fi mai mic decât ce câştigă acum în Vest.

Ce poate fi mai rău şi mai greu decât să te rupi de rădăcinile tale? Să laşi totul şi să te duci spre necunoscut?

Din tot ceea ce am auzit în discuţiile cu românii din diaspora, aceştia se vor duce la vot. Unii vor străbate iar sute de kilometri până la cea mai apropiată secţie de votare, poate vor sta şi la cozi ore bune din viaţa lor. Diaspora nu uită momentul 2014 şi nici faptul că nici până în ziua de azi nimeni nu a răspuns pentru faptul că dreptul românilor de a vota a fost blocat cu cinism şi brutalitate.

Va conta diaspora la aceste alegeri? Categoric. Vor vota toţi românii din diaspora? Exclus. Dincolo de cele mai bune intenţii, sunt probabil milioane de români în străinătate care nu au fizic cum să ajungă la secţia de votare pe 26 mai (aviz amatorilor care visează cifre astronomice pentru prezenţa la vot – sunt foarte mulţi români care pur şi simplu nu pot să voteze, chiar dacă ar vrea). Pentru ei şi nu numai trebuie urgent implementat un sistem de vot electronic, sigur şi accesibil.

4. Nimic nu se poate fără unitate. Toţi românii cu care am vorbit, inclusiv unii fani ai guvernării PSD-ALDE, vor mai mult pentru ţara lor. Toţi simt că România poate mai mult şi chiar merită mai mult de la cei care o conduc. Peste asta se adaugă câteva priorităţi clare: infrastructură, sănătate, educaţie, lege şi ordine. Mai multă Europă (zona euro, Schengen etc.). Parteneriat strategic cu SUA. Toate aceste lucruri simple şi clare ar putea fi baza unui nou Pact pentru România, între toate forţele binelui din această ţară.

Şi totuşi, parcă prinşi într-un delir de like-uri şi share-uri, suntem mai dezbinaţi ca oricând. Enunţuri tăioase şi sentinţe definitive (în America se numesc hot takes), vorbe grele, ură cât cuprinde, miştouri ieftine. Atacuri fără noimă îndreptate împotriva Preşedintelui Iohannis, cel care a convocat referendumul pentru justiţie şi cel în jurul căruia toată opoziţia ar fi trebuit să se unească în aceste clipe de cumpănă. Chiar nu înţeleg cum nişte indivizi pot fi atât de orbi încât să nu vadă că e nevoie să facem echipă pentru România dacă e să o scoatem din mocirla în care s-a afundat în toţi aceşti ani.

Ne vedem la vot. Dar greul începe abia după: o societate dezbinată de ură şi venin; o economie făcută ţăndări, cu datorii peste datorii; oraşe şi sate tot mai goale, companii în căutare disperată de forţă de muncă; raiul infractorilor şi interlopilor. Şi români care şi-au pierdut răbdarea după toţi aceşti ani, deşi lucrurile bune nu au cum să se întâmple peste noapte. 

Şi mai e ceva, cumplit de dureros. O imagine pe care sper să nu o mai vedem vreodată în societatea noastră: români aruncând cu bancnote de un leu către alţi români, umilindu-i în ultimul hal. Dincolo de politică, de simpatii şi păreri, e nevoie să rămânem OAMENI. Asta e, până la urmă, condiţia esenţială pentru ca România să se facă bine după 26 mai.