Ce facem după alegeri

Un text semnat de Alina Mungiu-Pippidi

Vinerea trecută, în seara zilei când preşedintele ales fusese validat de Curtea Constituţională, câteva mii de oameni din Sibiu s-au strâns în faţa primăriei şi au cântat „Croieşte-ţi altă soartă”, aşa cum primarul lor cântase la ultima conferinţă de presă dinainte de alegeri. Îmi vine greu să cred că erau saşi luterani, sau hipsteri, sau membri ai Vetrei Româneşti.

Erau, pur şi simplu, nişte cetăţeni români (şi europeni) care tocmai ne făcuseră un cadou şi se bucurau că l-am acceptat. Cântecul lor era ca la meci, nu o manifestare de naţionalism, ci bucuria victoriei. Pe aceşti oameni i-am remarcat din ianuarie 2012, când tot aşa, au fost destui la Sibiu. Şi peste vară am vorbit cu mulţi dintre ei, ca să aflu ce gîndesc despre Klaus Johannis. Şi dacă aşa m-am convins că el este un om care merită sprijinul nostru, tot atunci am văzut că e o categorie specială de oameni (”ţara lui Klaus”), de la ţăranii din Cârţa la enoriaşii din Cisnădioara la meşteşugarii din oraşul vechi care îl apreciază (şi l-au votat cu optezeci la sută): oameni care preţuiesc lucrul bine făcut, că şi ei îl practică. Dar tot atunci m-am întrebat cum Dumnezeu o să ne descurcăm cu cealaltă ţară, nu de alegeri, ci după. Cu ţara ordinară, cu ţara defectă, cu ţara în care oamenilor le e lene să mai pună diacritice, pun zerouri în plus la adunare, nu mai vor să dea nici un examen sau să aibă vreun control de calitate la ce fac, lasă maşina în mijlocul drumului, stau cu orele în faţa televizorului, nu fac nimic fără să îşi caute o pilă şi dacă ar putea ar fi toţi şefi. În care dacă îi pui să revadă ce au făcut sau să facă din nou până le iese bine eşti considerat un tiran care sparge regula de fier că merge şi aşa. Ţara lucrului de mântuială, a caprei vecinului, ţara în care sapi groapa ăluia mai bun în loc să te antrenezi să îl depăşeşti. În ţara asta de lachei, vorba lui Tolstoi, nici un om nu poate fi atins de măreţie, pentru că lacheii nu concep măreţia.

Acum, că euforia începe să se ducă, e cazul să facem un program din ”Acum ori niciodată, creează-ţi altă soartă”. Şi pentru asta nu trebuie să ne lăsăm deraiaţi de toţi mizerabilii. Resursele lor se usucă: dar tot mai au o armă. Ei nu pot cultiva niciodată nimic, dar pot murdări ce reuşesc alţii. Hai să îi ignorăm. Problema mai serioasă mi se pare în altă parte. Am câştigat – şi câştigul pentru democraţie e cert. Dar putem aspira la mai mult? Putem face din victoria lui Klaus începutul unui cerc virtuos, în care declanşăm o suită de înlănţuiri pozitive? E un moment bun. Atâta entuziasm în străinătate faţă de noi nu am mai văzut din toamna lui 1996. Încrederea generată de această victorie e un capital nu doar pentru dl. Johannis, ci pentru potenţialul nostru colectiv. Brusc credem că putem face lucruri pe care nu le îndrăzneam până mai ieri.

Care sunt obectivele noastre, şi care e diviziunea muncii? Să le luăm la rând.

În primul rând, după cum am spus înainte de alegeri, ne trebuie o majoritate parlamentară dispusă să renunţe la statutul ei deasupra legii. Asta e misiunea preşedintelui ales şi a conducerilor partidelor, să tragă învăţăturile acestor alegeri. Pe termen scurt, văd că şi majoritatea actuală a devenit mai înţeleaptă, ba chiar se pregăteşte să ia altă culoare dominantă. După părerea mea, această dezvoltare e bună, dar nu ne mulţumeşte simplul oportunism al acestei majorităţi. Ea trebuie să aprobe o reducere a numărului de parlamentari în viitor şi acele modificări ale legilor electorale care să permită să avem în sfârşit un număr de votanţi clar, să putem asigura dreptul de vot în condiţii bune tuturor celor care vor să voteze şi să deschidem politica locală şi regională unor independenţi sau liste de independenţi susţinute de societatea civilă, răspunzând cererii care există la Mureş şi la Bucureşti.

Indiferent dacă guvernul Ponta cade în Parlament dacă face imprudenţa să ceară vreun vot de investitură zilele astea, sau mai stă un pic, PSD trebuie să priceapă că are o problemă fundamentală de rezolvat. Schimbări cosmetice nu pot să ajute la ce trebuie de fapt să facă partidul, să se europenizeze, să înlăture pe cei care au plănuit şi executat migraţia politică legalizată şi restricţionarea votului, dar şi manipularea politică a fondurilor europene, care a durat tot anul şi era direct semnată de Liviu Dragnea. Ideea că dl. Dragnea e cel care remaniază pe alţii e hilară. Ideea că dl. Şova, care are probleme cu legea, e cel care taie şi spânzură pe acolo, e la fel de absurdă. Trebuie să înţelegeţi că a eşuat un tip de guvernare, că aţi călcat un contract public semnat în 2012, şi că nu puteţi scoate capul din nou până nu înţelegeţi că aţi fost sancţionaţi pentru abatere de la comportamentul democratic, nici măcar pentru corupţie. Nu vă face nimeni comunişti şi nu diabolizăm stânga, nici pe votanţii ei: voi vă poziţionaţi autoritar şi refuzaţi să înţelegeţi că asta e greşeala. Înţelept ar fi nu să vă ţineţi promisiunile politice depăşite de timp către dl. Tăriceanu, autorul taxei de primă înmatriculare care îl îmbogăţea pe el şi sărăcea pe ceilalţi, ci faţă de societatea mai largă, şi cât vă rezolvaţi problemele – împingeţi în faţă numai tehnocraţi, retrageţi pe toţi cei cu probleme cu DNA, nu mai daţi ordonanţe de urgenţă, luaţi-vă acasă ofiţerii din TVR şi lăsaţi ziariştii de acolo în pace.

Misiunea PNL e aproape la fel de grea. Marele vostru succes este că aţi supravieţuit, şi de asta aţi şi avut parte de sprijin de la noi, că trebuia echilibrată balanţa politică. Sub pulpana noii popularităţi a lui Klaus aveţi timp să vă refaceţi. Aveţi ce reface, nu doar că v-au părăsit toţi oportuniştii, dar e musai să reconstruiţi deschis partidul  dacă e să câştigaţi viitoarele alegeri. Pe la şcolile de vară şi din documentele voastre am avut ocazia să văd calitatea actuală. Nu o să vorbim despre ea. Cu popularitatea nu staţi mai bine. A doua zi după alegeri, au vuit forumurile când Mihai Răzvan şi Adriean Videanu au făcut imediat pasul în faţă. Dar voi sunteţi alternativa, şi aveţi marea obligaţie să profesionalizaţi alternativa asta. S-ar putea ca guvernarea să vă vină mai repede decât vă aşteptaţi, cu impact asupra viitoarelor alegeri. Aveţi marele noroc că oricum reconstruiaţi partidul din două – procesul trebuie accelerat şi deschis, dacă nu vreţi ca toată societatea civilă pe care aţi văzut-o să îşi facă propria ei formaţiune politică, sau să vă lase iar baltă votului captiv dacă îi dezamăgiţi.

Mizele mari sunt deci astea două pentru Klaus Johannis. Cum să construiască rapid capacitatea, atât a unei viitoare guvernări, cât şi a propriei sale preşedinţii (e plin la Cotroceni de agenţi camuflaţi de partid sau de SIE, care scriau texte pro-candidatura lui Meleşcanu cînd era demascată chiar de Băsescu. Ăştia sunt protejaţi de lege şi nu vor fi uşor de scos de acolo. Deocamdată retrageţi-i voluntar pe toţi, nu doar primul nume indicat de mine, măcar din RL şi 22). În contextul acesta, cine s-a bucurat sau s-a întristat prea devreme, la loc comanda: nu e nevoie să mă duc eu cu carte de muncă la Cotroceni ca să primească preşedintele ajutorul meu total pentru acest proces. Sunt cinsprezece ani de când lucrez, fără mare succes, la construirea unei guvernări pe o bază obiectivă şi ştiinţifică (evidence based policymaking) şi deşi am avut ca aliaţi Banca Mondială şi Comisia Europeană nu am ajuns nicăieri. 

De data asta e musai să reuşim, şi eu cred că pot ajuta păstrându-mi independenţa mai bine decât pierzînd-o. Iar când mă refer la plata celor de la Cotroceni, vreau să spun că ne trebuie, ca şi la guvern sau la fondurile europene, să putem plăti oamenii tineri mai bine, ca să nu ne dea doar un an din viaţa lor, ci mai mult, dacă e să reuşim ce ne-am propus, planul de dezvoltare pe zece ani din programul lui Klaus J. Eu am luat decizia acum mai mulţi ani că nu primesc bani publici româneşti: şi Comisia Europeană, şi propria mea universitate, şi preşedinţia UE care începe de la 1 ianuarie, adică guvernul Olandei mă plătesc suficient pentru nevoile mele şi mă descurc eu cu toate aceste afilieri şi preşedinţii (nimic neonorabil în a lua bani de la George Soros, dar nu e cazul meu).

Din toate şcolile de politici publice cu care am încercat să ajut guvernul sau partidele în ultimii ani eu m-am ferit să iau vreun onorariu, deşi le-am organizat (ultimul manual, pe evidence based policymaking în educaţie, redactat de colegii mei mai tineri Răzvan Orăşanu şi Corina Murafa, aici). Dar nu am alţi voluntari în afară de mine: pentru profesionalizare, trebuie să construim şi preşedinţiei ce şi-a construit guvernul Ponta, adică un compartiment de politici publice care e plătit de Banca Mondială şi unde oamenii au fost chiar selectaţi de BM. Că trebuie mulţi oameni buni pentru un plan pe zece ani.

Un text semnat de Alina Mungiu-Pippidi

Citiţi continuarea textului pe romaniacurata.ro