Ce este, dar mai ales ce nu este „România Educată”

Scandalul şi dublul discurs au devenit constantele României politice. Cel mai bun exemplu este cel al educaţiei, domeniu în care, din păcate, politicienii excelează în discursuri principiale şi „soluţii” miraculoase, dar nu şi în operaţionalizarea acestora pe teren.

De secole, ne raportăm la şcoală ca la ceva sfânt, fundament al prezentului şi viitorului, sub cupola identităţii naţionale. Tot de secole uităm să alocăm sumele necesare educaţiei, atunci când se aprobă legea bugetului. Educaţia este „prioritatea naţională” – deja o axiomă, prezentă în TOATE programele electorale sau platformele politice – care, aproape în fiecare an, cu aproape fiecare nou premier sau ministru al educaţiei, pierde competiţia cu alte „priorităţi naţionale”.

Dacă îi ascultăm vorbind, am putea trage concluzia că politicienii ştiu exact ce trebuie făcut în acest domeniu, dar nu şi atunci când trebuie să numim în fruntea educaţiei un ministru cu ştiinţă de carte, cinstit, integru, cu drag de elevi şi studenţi, cu respect faţă de dascăli, capabil să separe seminţele cunoaşterii de neghina imposturii. În mod similar, când trebuie numit un inspector şcolar sau un director, prioritate au interesele politice locale (neghina), nu interesul educaţional al elevului (cunoaşterea). În ceea ce priveşte curriculum, TOŢI politicienii, plus o galerie de comentatori media, sunt „experţi în educaţie”. Dacă ar fi să ne luăm după ei, ar trebui să avem cam 30-40 de discipline în fiecare an de studiu – evident, o aberaţie. De altfel, suntem printre puţinele ţări din lume în care avem iniţiative legislative cu privire la ceea ce trebuie – sau nu trebuie – să fie predat la clasă, de la celebra „educaţie sexuală”, până la „elemente de identitate” (de orice fel). În lumea normală, în care minţile politice nu sunt tulburate de sindromul circului permanent, nimeni nu-şi permite să dicteze conţinuturile educaţionale, aceste analize având loc la nivelul comisiilor de specialitate, formate din oameni pregătiţi în acest sens, care îşi asumă cu demnitate profesională măsurile adoptate. La fel (adică bezmetic) procedăm şi atunci când este vorba despre evaluare, mai ales cea naţională. Totul a devenit un ritual în care cel sacrificat este elevul. Noroc cu noua politică europeană privind protecţia datelor de interes personal (GDPR), care a obligat jurnaliştii să scoată din lumina reflectoarelor cazurile particulare („Băiatul lui X / fata lui Y a luat nota N la Bacalaureat”), pentru a lăsa ceva loc discuţiilor de fond privind progresul în educaţie şi calitatea şcolii româneşti.

Dar aceste lucruri sunt ştiute. Sunt repetate (aproape) în fiecare an, mai ales atunci când ne apropiem de debutul unui nou an şcolar. Şi tocmai pentru că, de ani buni, nu reuşim să ieşim din acest cerc vicios al educaţiei preţuite de politicieni – în discursuri –, dar total ignorată de aceiaşi politicieni – în fapte –, a apărut conceptul „România Educată”, proiect iniţiat şi asumat de către Preşedintele României. Mi-am exprimat de la bun început sprijinul pentru acest demers şi consider în continuare că cei care vor să ajute educaţia ar trebui să se alăture proiectului.

Prima observaţie pe care aş dori să o fac este următoarea: în acest proiect NU este vorba despre „educaţia lui Iohannis”, ci despre educaţia din România, care ar putea să beneficieze de pe urma adoptării unor noi şi sănătoase principii de lucru, nu numai în următorii trei ani de mandat ai Preşedintelui Iohannis, ci în următoarele trei decenii. Cei care, supăraţi – din diferite motive politice – pe preşedintele Iohannis, critică cu virulenţă proiectul „România Educată”, crezând că astfel „îl torpilează public” pe preşedinte, ar trebui să se gândească la zicala cu tăiatul crăcii de sub picioare. Pe „craca educaţiei” stăm toţi, prin urmare, obligaţia fiecăruia este să ajute, NU să distrugă.

A doua observaţie este aceea că „România Educată” NU impune nimic. Deşi este profesor cu experienţă la clasă, nu cu „normă degrevată”, deci ştie despre ce este vorba, nu l-am auzit pe Preşedintele Iohannis să spună „Trebuie procedat aşa!!!”. Proiectul „România Educată” a fost, de la bun început, conceput ca o platformă de dialog din care să se contureze POSIBILE soluţii, inclusiv în urma analizelor comparative cu alte sisteme de educaţie. În literatura de specialitate acest model se numeşte „politici publice participative”, adică acelea în care soluţiile reies din dezbatere, nu prin impunerea lor de la centru. În acest sens, de reţinut este şi implicarea unor actori globali ai educaţiei, aşa cum sunt OECD, UNICEF, UNESCO, Banca Mondială etc., care au participat la multe dintre aceste dezbateri, mai ales pe componenta de analiză comparativă. Proiectul oferă posibile direcţii de acţiune, care, în mod firesc, ar trebui să se transforme în politici publice. Dar acest lucru urmează să fie făcut de către Parlament şi Guvern, adică de cei care, în conformitate cu Constituţia României, au drept de legiferare şi adoptare de politici publice, indiferent că vorbim despre aceste instituţii în actuala configuraţie de alianţe politice sau de viitoare alianţe.

A treia observaţie este legată de derularea în timp a proiectului. Acest element nu poate fi tratat fără să ne gândim la specificul domeniului şi nevoia de continuitate. Vorbim despre formarea unor generaţii de elevi/studenţi, care implică acţiuni pe multiple cicluri de formare (12-20 ani) pentru a produce efecte vizibile la nivelul societăţii. În agricultură, în turism sau în alte domenii, uneori se pot iniţia măsuri cu efecte concrete de la un an la altul. În educaţie, mai greu. Am reţinut şi comentariile de tipul „durează prea mult”, „când începem” şi alte variaţiuni pe aceeşi temă. Să le luăm pe rând.

Pentru cei „foarte specialişti” în educaţie, care fac trimitere la reformele profunde ale lui Spiru Haret, fără să mă convingă că şi ştiu despre ce vorbesc, le-aş recomanda două lucruri. În primul rând, să citească înainte de a formula o „opinie avizată”. Operele lui Spiru Haret (Vol. I-XII) au fost republicate de SNSPA, la Editura Comunicare.ro , şi pot fi accesate gratuit pe pagina de internet a editurii. În al doilea rând, le-aş recomanda să descopere faptul că România interbelică a fost una puternică din punct de vedere economic, politic, cultural pentru că reformele lui Spiru Haret au produs efecte. Acest lucru, însă, se întâmpla după 20-30 de ani de la adoptarea lor.

Ca să mă asigur că am fost clar, am să reformulez: poate că un aluat poate fi transformat în cozonac în două ore de dezbateri televizate, dar o reformă a educaţiei nu poate fi coaptă nici măcar într-un mandat. Ce înseamnă asta? Înseamnă că trebuie să fim în stare să proiectăm în mod corect reforme care vor fi viabile şi dincolo de un mandat politic. Apoi, să fim consecvenţi şi să avem răbdare. De exemplu, reformele iniţiate de Liviu Maior, singurul ministru al educaţiei care a avut un mandat întreg de patru ani (1992-1996), au fost continuate de Virgil Petrescu (1996-1997), de Andrei Marga (1997-2000) şi de Ecaterina Andronescu (2000-2003). Evident, fiecare ministru a adus o serie de elemente specifice, dar liniile de reformă (curriculum, evaluare naţională, calitate, resursă umană, informatizare, infrastructură, finanţare etc.) nu au fost deturnate de la direcţia convenită în perioada mandatului ministrului Liviu Maior, în cadrul unui proiect mai larg de reformă a educaţiei, conturat cu experţi români şi străini (Banca Mondială, UNESCO, UE, OECD, UNICEF). Cârcotaşii probabil vor începe imediat să înjure (politic) unul sau altul dintre miniştrii menţionaţi mai sus. Eu am lucrat cu dumnealor, îi cunosc şi ştiu cât de greu a fost – şi atunci, ca şi acum – să dea coerenţă educaţiei în oceanul de interese politice. Am să iau un singur exemplu: universităţile particulare, la acele momente, unele dintre ele mai mult SRL-uri, decât sanctuare ale cunoaşterii. De la 128 de universităţi, în 1992, am ajuns să avem, după zece ani de măsuri ferme în domeniul calităţii, aproximativ 30 de universităţi (2002), fără să iau în calcul universităţile confesionale, care au un alt statut. Nu a fost simplu să fie stopat cel mai mare jaf educaţional al acelei perioade, măsurat în impresionante sume de bani (după unii, sute de milioane de dolari neimpozitaţi), imposibil de urmărit – în condiţiile legislaţiei de atunci – dacă au fost investite în actul educaţional sau în vile, maşini, vacanţe de lux etc. Cu toate acestea, curăţenia, în mare parte, s-a produs, iar preţul plătit de miniştrii respectivi, pe lângă campaniile complexe de denigrare, dirijate de beneficiarii sumelor neimpozitate, a fost şi acela de natură politică.

Şi pentru că tot ne place să vorbim despre exemple de succes – Finlanda, Suedia, Japonia – poate putem să analizăm aceste modele dincolo de o „documentare” sumară pe Facebook. Toate aceste ţări au trecut prin cel puţin patru etape obligatorii: (i) au recunoscut dezastrul în care se află; (ii) au renunţat la politicianism şi au început să colaboreze, în vederea identificării celor mai bune soluţii, prin implicarea tuturor celor care pot contribui; (iii) au alocat sumele de bani corespunzătoare măsurilor de reformă; (iv) au avut răbdare să implementeze soluţiile respective, evident, cu eventualele corecţii, absolut necesare, odată cu trecerea timpului. Rezultatele au apărut după … 20-25 de ani. Noi avem de ales: (a) rămânem undeva între etapele (i) şi (ii), acolo unde suntem cam din anul 2005, sau (b) trecem mai departe.

O altă critică legată de „România Educată” a fost în legătură cu guvernul sau, mai exact, cu titularul actual al portofoliului educaţiei. Mulţi comentatori au spus că actualul ministru al educaţiei este cel mai nepotrivit „garant” al implementării proiectului „România Educată”. Pot fi de acord cu această observaţie. Dar asta nu înseamnă că proiectul este „nepotrivit”. O maşină bună poate avea, uneori, un şofer prost. Cel mai simplu este să schimbăm şoferul, dar să păstrăm maşina. Faptul că nu avem un ministru care să înţeleagă oportunitatea implementării principiilor de bază ale proiectului „România Educată”, de la problematica politizării educaţiei – unde actualul ministru chiar excelează, cu peste 2.000 de directori/directori adjuncţi de şcoli schimbaţi în câteva săptămâni, fără să existe, evident, o justificare transparentă a procesului –, până la cea a finanţării în acord cu o viziune clară, nu în funcţie de prietenii, este într-adevăr un regres. Nu are rost să mai deschidem aici şi alte subiecte despre conflicte de interese şi integritate academică, pentru că, în acest caz, optimismul nostru ar scădea vertiginos. Dar costurile politice ale unui ministru nepotrivit trebuie să fie evaluate la nivelul coaliţiei de guvernare, iar presiunea opiniei publice trebuie îndreptată în această direcţie, nu împotriva celui care a creat cadrul unui nou concept. Pentru a reveni la exemplul maşină-şofer, cred că toţi acceptăm faptul că este firesc ca o amendă pentru nerespectarea semnelor de circulaţie să fie plătită de şofer, nu de fabricantul maşinii.

Evident, lista neînţelegerilor şi a confruntărilor legate de „România Educată” este mult mai lungă şi greu de epuizat într-un editorial. Ceea ce vreau să subliniez, însă, este că toată această confruntare pe marginea unui nou concept legat de viitorul educaţiei este în mare măsură firească. Mereu facem trimitere la Spiru Haret şi avem tendinţa de a încadra eforturile sale într-o paletă metaforic pozitivă. Greşit! Este iar o chestiune de … lectură. Citiţi discursurile politice ale vremii sau articolele de ziar din acea perioadă. Aproape că nu a existat personaj politic mai criticat. Spiru Haret a devenit „Reformatorul” la mulţi ani după ce a părăsit fotoliul de ministru, dar a dobândit acest statut în istoria României pentru că măsurile sale au fost concepute cu gândul la elevi şi la viitorul ţării, nu cu gândul la prieteniile politice (de exemplu, soţia unui coleg de guvern sau la un coleg de vânătoare) sau la voturi (de exemplu, favorizarea şefului în competiţia internă a unui partid). Prin urmare, nu văd o problemă ca un subiect să fie în centrul criticilor publice, atâta timp cât suntem animaţi de preocuparea pentru o şcoală mai bună, nu de beneficii politice sau orgolii.

Cred că după acest debut de nou an şcolar / universitar, după o nouă avalanşă de critici (pe care o avem programată ritualic în fiecare toamnă) cu privire la tot şi la toate, în raport cu şcoala din România, şi după ce identificăm „neghina” care, de ani de zile, indiferent cine este la putere, se autodefineşte drept „farul ubicuu” al tuturor „reformelor”, am putea să ne aşezăm la masă pentru a găsi un acord de principiu asupra proiectului „România Educată”. Nici cei care astăzi acţionează sub „beţia puterii”, nici cei care îşi manifestă public „furia competenţelor închipuite” nu ne pot împiedica să găsim o variantă prin care România să meargă mai departe, să depăşească faza a doua din seria celor patru paşi, mai sus enunţată, – renunţarea la politicianism şi demararea efectivă a reformelor în educaţie –, pentru a avea speranţa că începem să (re)construim, sub egida proiectului „România Educată”, ceea ce am tot dărâmat de ceva timp: viitorul copiilor noştri.

Articol continuat pe Revista Cultura