Cazul Oprea şi alegerile de anul viitor. Al treilea om

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Gabriel Oprea, buturuga care poate răsturna sistemul politic românesc Foto: Eduard Enea
Gabriel Oprea, buturuga care poate răsturna sistemul politic românesc Foto: Eduard Enea

Cazul Oprea deschide total bătălia pentru un al treilea partid, proptind definitiv UNPR în uşa PSD. Iar Traian Băsescu jubilează. Măcar politic, căci justiţia îi creează palpitaţii prin ricoşeu.

Dincolo de toate interpretările emoţionale care abundă în jurul scandalului Oprea, Smart Politcs vă propune şi o citire într-o cheie politică mai largă a situaţiei. Pe scurt, după adoptarea noilor legi electorale, revine în actualitate tema celui de-al treilea "actor" în politica românească

Emoţia nu e suficientă, comunicarea nu înseamnă ce crede Iohannis

Este foarte multă emoţie legată de ce s-a întâmplat. Pe bună dreptate, românii în general şi bucureştenii în particular au motive de nemulţumire. Politiştii de la Brigada Rutieră au, în mod special, cele mai multe motive de nemulţumire pentru că suferă o nouă pierdere, după ce un alt coleg de-al lor a fost ucis acum câteva luni de un şofer turc.

Emoţia populară nu este însă generată doar de tragedia în sine, aici Klaus Iohannis a nimerit-o. Criza de comunicare a fost gestionată atât de prost că un bulgăre de zăpadă a luat-o la vale. Ce nu a înţeles însă Preşedintele Iohannis este acest lucru simplu: comunicarea nu este teatru, nu este ceva separat de subsanţă, ci acel element ce face ca substanţa să fie digerabilă şi uşor asimilabilă de către publicul ţintă. Este efect, nu doar disimulare. Probabil însă că odată cu exerciţiul funcţiei şi acest lucru i se va revela Preşedintelui.

Miza simbolică

Privind la poziţionarea principalilor jucători, la aproape un an de la alegerile prezidenţiale, miza simbolică se vede: este vorba, cum altfel?, despre putere. De ce n-a plecat încă învinsul Ponta?, se vor întreba unii. Cum va fi relaţia lui Ponta cu PSD-ul lui Dragnea?, se vor întreba alţii. Ce face Iohannis? Toate întrebările politice care inundau spaţiul public înainte de scandalul Oprea vor putea fi acum privite într-o nouă lumină. Suita de crize din spaţiul public tulbură un anumit tip de acord tacit la vârful politicii româneşti despre menţinerea status-quo-ului până în decembrie 2016 (sau cel puţin până la locale). Tipul de poziţionare pe care evenimente gen accidentul lui Oprea îl reclamă este în totală opoziţie cu logica "păcii".

Cazul Oprea este deci o foarte bună ocazie pentru a observa linia de front care se conturează cu un an înaintea parlamentarelor şi cu şase luni înainte de locale; iar aceasta este mai curând una familiară decât una neaşteptată. Cu alte cuvinte, secretul înţelegerii alegerilor viitoare stă în trecut. Să ne explicăm.

Ce se întâmplă cu partidele mari

Schimbarea de sistem electoral prin cele două elemente esenţiale, introducerea votului pe liste la parlamentare şi decapitarea voievozilor locali, care se vor alege dintre consilierii judeţeni, a adus în prim-plan parfumul unor vremuri trecute. Contextul nu este foarte diferit de 2004. În acest moment avem, pentru 2016, un echilibru la vârf aproape perfect. Nimeni nu ştie cine va fi pe primul loc. Seamănă cu 2008, nu? PSD are problemele sale penale şi asta trage în jos partidul, Iohannis şi PNL nu reuşesc să convingă nici suficient de tare, nici suficient de mult încât să depăşească pragul de 40%. Morala este că ambele partide vor avea nevoie de o proptea (cel puţin temporar) pentru construirea majorităţii parlamentare care va asigura votul de învestitură pentru un nou prim-ministru şi un nou guvern peste un an.

În spatele acestei bătălii de parlmares şi de uzură între PSD şi PNL, cu armate care se mişcă greu din cauza dimensiunii şi în care asalturile politice sunt telefonate, are loc jocul cu adevărat important: jocul pentru cel de-al treilea partid.

La ce merită să vă uitaţi

Aşadar, cursa pentru locul al treilea este mult mai palpitantă decât cea pentru primele două locuri. Avem aici câţiva candidaţi, dincolo de un UDMR care caută să saboteze preventiv votul prin corespondenţă şi formează un improbabil tandem cu ALDE: UNPR, ALDE, PMP, PSRo şi M10. Câteva rânduri pe scurt, despre fiecare, de la coadă la cap.

M10 este inconstant, mizând mai degrabă pe efectul pe care îl poate avea în Capitală. Este şi aceasta o strategie. Mutarea Monicăi Macovei în grupul conservator din Parlamentul European şi logica riftului dintre UE şi SUA, facilitată de contextul regional, e interesantă, dacă este să privim la bătaia lungă către dezvoltarea unui euroscepticism în România (Europa de astăzi vs. Europa aşa cum ar trebui să fie). M10 şi Monica Macovei au nevoie însă să fie implicate pe teren, la firul ierbii, unde entuziasmul suporterilor a fost interesant de urmărit la prezidenţiale, dar care acum pare că lipseşte. M10 nu s-a dorit un partid al establishmentului, deci nu are oameni de anti-establishment, iar cadeţii nu ştiu mereu să ţină arma.

PSRo încă nu are curajul de a merge pe a treia cale, atacând nu doar greşelile PSD, ci şi pe cele ale lui Iohannis şi PNL. Poate i-ar fi şi greu să facă acest lucru, din moment ce zona este ocupată de Băsescu. Dar un principiu de diferenţiere trebuie să existe. Momentan, PSRo se luptă prin tribunale cu Băsescu şi Mişcarea Populară pe cine are dreptul la inimă (ca însemn politic). Întrebarea este dacă punţile de colaborare dintre PSRo şi MP sunt complet arse sau se mai pot găsi puncte comune, de potenţare reciprocă şi vizibilizare prin crearea unui ax de conflict, căci PSRo are nevoie în primul rând de o politică bună de alianţe pentru a supravieţui până la locale şi dincolo de ele, până la parlamentare.  Politic, PSRo este ţinut în şah de re-orientarea, cel puţin discursivă, spre stânga a PSD. Ar fi loc la stânga PSD-ului, dar asta presupune un curajos angament la nivel de valori şi reprezentare politică. Şi, bineînţeles, construirea unui ethos în consecinţă.

PMP-ul, care nu se mai încurcă în fineţuri şi a dat arama pe faţă cu Băsescu preşedinte, arată astăzi cel mai solid din perspectiva intrării în Parlament în 2016. Problema PMP-ului este că, relativ curând, se va transforma într-un bully (agresor) al politicii româneşti, în condiţiile în care toate figurile sale vizibile – Băsescu, Tomac, Udrea (care, deşi nu mai este membru PMP, va fi totuşi asimilată partidului) – preferă să atace în loc să propună alternative. Conflictul l-a ajutat pe Preşedintele de ţară Băsescu, dar e interesant de crezut că îl va ajuta şi pe Preşedintele de partid Băsescu. Va fi această strategie suficientă pentru activarea fanilor die-hard ai lui Băsescu, un bazin electoral de 10-15% din totalul populaţiei cu drept de vot?

ALDE are încă a-şi defini identitatea şi a se omogeniza, mai ales că în ultima vreme au migrat de la rolul de principal critic al PNL din interiorul coaliţiei de guvernare. În plus, nu este clară adâncimea acestui partid. Cât de mare este baza de activişti? Cât de numeroase sunt eşaloanele 3 şi 4, adică la nivelul judeţelor şi localităţilor?  Rezistă partidul în absenţa guvernării? ALDE este foare vizibil la Bucureşti, are funcţii în Guvern şi la conducerea Parlamentului, are parte de acces la presa centrală. Dar toate aceste lucruri nu înseamnă mare lucru în absenţa capacităţii de a strânge încredere la nivelul comunităţilor locale (doar alegerile locale sunt primele, nu?).

În cele din urmă, UNPR şi de ce cazul Oprea este un game-changer. UNPR a căpătat suficientă notorietate în ultimul an. Mulţi au învăţat să-l diferenţieze de PUNR-ul lui Gavra şi Funar. Dar ultima săptămână de foc mediatic creează mari probleme strategice UNPR în următorii parametrii:

•      Slăbirea poziţiei de negociere cu PSD şi implicit posibilitatea unor parlamentari de a-şi căuta alte case politice. S-au ales aprox. 20 parlamentari UNPR în 2012 pe listele USL şi acum sunt aproape 70. Câte locuri le va da Dragnea?

•      Erodarea percepţiei că sunt partenerul natural de guvernare al oricui, noul UDMR. În ciuda atacului finuţ al lui Iohannis, nişte fire s-au rupt. Cât de dispus va fi PNL la o nouă "soluţie imorală"?

•      Erodarea percepţiei că sunt partidul sistemului, ceea ce a şi adus atât succes în recrutare. Informaţiile care apar în spaţiul public sunt suficient de precise ca să vedem că vin din interior. DNA intră din plin în afaceriştii din jurul UNPR. Şi, ca să fim cârcotaşi, Helvig nu şi-a numit încă adjuncţii la SRI.

Puţin probabil ca varianta "prin noi înşine" să mai existe pentru UNPR în alegerile parlamentare. 5% este greu cu un lider - motorul în alegeri pe liste, nu? - aflat într-o defensivă mediatică şi comunicaţională care aduce aminte de Victor Ponta între cele două tururi.

Ce urmează pentru UNPR? În mod normal, o asemenea criză ar fi un semnal suficient de puternic pentru ca Oprea şi conducerea partidului să înţeleagă şi să accepte că este nevoie să creeze cel puţin una-două figuri care să fie cel puţin pe acelaşi palier ca Oprea, aşa cum partidul a avut la început, cu Marian Sârbu şi Cristian Diaconescu. În plus, UNPR trebuie să reînveţe să vorbească omeneşte şi cu umanitate, despre lucruri care înseamnă cu adevărat ceva pentru oameni, nu doar concepte abstracte precum siguranţa naţională.

Concluzie

Cazul Oprea deschide total bătălia pentru un al treilea partid, proptind definitiv UNPR în uşa PSD. Iar Traian Băsescu jubilează. Măcar politic, căci justiţia îi creează palpitaţii prin ricoşeu. Alinierea politicii româneşti cu rezultatele sistemului electoral are nevoie de un "stabilizator", iar în ultimii ani el a fost UNPR. Va rezista el şi pe mai departe?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite