Cazul judecătoarelor. Anticorupţia necesară, dar nu suficientă

Judecătoarele Viorica Dinu şi Antonela Costache ştiau că DNA lucrează "la foc continuu" şi că "pentru şpagă te leagă". Dar frica de pedeapsă cu tot ce înseamnă ea, închisoare şi dezonoare,  a fost mai mică decât impulsul de a lua mită. Or, acesta este unul dintre obiectivele actului de justiţie pe lângă dreptate, acela de a descuraja infracţiunea.

Dinu şi Costache n-au fost deloc descurajate de perspectiva închisorii şi a dezonoarei, doar au încercat să-i fenteze pe procurori vorbind mai puţin la telefon despre aranjamentele lor ilegale. Cu alte cuvinte, s-au specializat în infracţiune.

Aceasta este poate una dintre cele mai tulburatoare întrebări ce se ridică din stenogramele discuţiilor din interiorul reţelei Dinu&Costache: de ce frica de pedeapsă nu funcţionează preventiv, ci dimpotrivă, ca specializare în crimă. Un răspuns ar putea fi lăcomia care le îmboldeşte, pe ele şi pe ceilalţi membri ai reţelei, să acumuleze oneros din ce în ce mai multă avere sau o patologie socială. Cred că explicaţia ar fi o combinaţie dintre cele două, dintre lăcomia individuală şi patologia socială. 

Dinu şi Costache ştiu din propria lor experienţă că şpaga e mantia fermercată care te protejează de consecinţele faptelor  ilegale, e şperaclul oricărei celule. Din păcate, în societatea de azi nu virtuţile personale pavează drumul spre recunoaştere socială, ci averea şi puterea dobândite prin orice mijloace, de unde şi dispreţul celor corupţi pentru cei săraci şi cinstiţi ce reiese şi din stenograme. Politizată şi identificată cu figuri politice impopulare, anticorupţia  nu se mai află pe agenda celor mulţi. Poate şi pentru că visul unora dintre cei mulţi şi abuzaţi nu mai este să-i vadă pe cei care i-au furat, i-au sărăcit, i-au nedreptăţit în spatele gratiilor  ci să fie ca ei, printre învingători.  

Şpaga este deja o cutumă, că de aceea avem corupţie sistemică, în ciuda numeroaselor discursuri şi campanii anticorupţie. Când mulţi dintre cei din jur dau şi iau şpagă, norma funcţionează ca un mecanism de liniştire: eşti în rând cu lumea, faci ce fac şi alţii, nu e nimic neobişnuit. Siguranţa celor două judecătoare e, în acest context, neliniştitoare pentru că în sine reprezintă un indicator al răspândirii corupţiei în sistemul de justiţie. Protecţia breslei funcţionează şi ea ca o plasă de siguranţă în toate profesiile care, în loc să-i excludă pe cei care încalcă regulile, încearcă să le minimalizeze greşelile şi să le diminueze responsabilitatea.

Cazul judecătoarelor prinse şi arestate nu e unul optimist, pentru că frica de pedeapsă şi de dezonoare nu acţionează ca o constrângere. Aşa cum Dinu şi Costache au continuat să ia mită, deşi pentru "şpagă te leagă", este de presupus că reţelele corupte vor continua să funcţioneze în ciuda faptului că judecătoarele au fost prinse şi reţinute.

Anticorupţia prin instituţiile dedicate, DNA şi ANI este necesară, dar nu suficientă atât timp cât comportamentele corupte au devenit norma.  În lucrarea "Controlul corupţiei prin acţiune colectivă" publicată în "Journal of Democracy" Alina Mungiu Pippidi recomandă o investiţie în activarea, la nivelul societăţii, a constrângerilor normative. Cheia este, spune Mungiu Pippidi, "susţinerea reţelelor de acţiune colectivă  până când societatea va atinge un nivel rezonabil al constrângerii normative, astfel încât cei care luptă împotriva corupţiei să nu rămână doar exemple izolate şi excepţionale".

Dinu şi Costache ne dau o lecţie importantă: anticorupţia instituţionalizată va  fi eficientă, nu doar ca retezarea unui cap al balaurului în locul căruia cresc zece, atunci şi numai atunci când norma în societate va fi "să nu dai/primeşti mită".