Nu se putea, mă-nţelegi, să nu dăm ceva, dar nici nu era de bon ton să ne inflamăm prea tare. Nu de alta, dar puteam să fim luaţi în vizor de profesioniştii gândirii politic corecte care nu admit că se pot opera distincţii, diferenţe între ceea ce a făcut bine şi ceea ce a făcut rău o anume personalitate.

Admit, nu e nici moral, nici istoriceşte corect să relativizezi ori chiar să negi de-a dreptul Holocaustul. Din păcate, Paul Goma a făcut-o în eseul Săptămâna roşie 28 iunie- 3 iulie sau Basarabia şi evreii care nu prea este de natură să îi facă cinste. Nu e tocmai lăudabil felul în care acelaşi Paul Goma s-a despărţit de regretata Monica Lovinescu care, de la microfonul Europei Libere, a făcut pentru el imens. Nici faţă de Europa Liberă însăşi, faţă de directorii ei, fie că s-au numit Noel Bernard, Vlad Georgescu, Nestor Ratesh sau Nicolae Stroescu, Paul Goma nu s-a comportat ireproşabil. Or, Noel Bernard, de pildă, i-a susţinut activ disidenţa, i-a asigurat un anume fel de protecţie, i-a difuzat textele, la fel cum au făcut-o, poate nu cu regularitatea pe care şi-ar fi dorit-o disidentul şi scriitorul Paul Goma, şi ceilalţi directori ai Serviciului românesc al Europei Libere.

Eu, licean în anii 70, am auzit prima dată numele lui Paul Goma pe unde scurte. Mai întâi ca iniţiator al mişcării disidente excepţionale, curajoase, sinucigaşe în contextul politic de atunci, mai apoi când Virgil Ierunca i-a difuzat de-a lungul a mai multor emisiuni ample fragmente din Gherla. Îi fuseseră difuzate înainte şi fragmente din Uşa noastră cea de toate zilele. Nu ştiu dacă şi romanul Ostinato.

Dincolo de toate aceste defecte, minusuri, scăderi, Paul Goma a fost unul dintre puţinii români care l-au înfruntat deschis pe Ceauşescu, regimul lui şi au evidenţiat natura criminală a comunismului. I-a plătit cu vârf şi îndesat lui Ceauşescu faptul de a-l fi păcălit în august 1968, atunci când a făcut-o pe patriotul, pe curajosul, pe independentul faţă de Moscova. Într-un lung interviu acordat în 1978 lui Noel Bernard, dar şi în cartea Soldatul câinelui, Goma a povestit pe larg cum el, fost deţinut politic, socotind că ţara se află în pericol a dat fuga să se înscrie în Gărzile patriotice şi chiar şi în PCR. Din care a plecat, exclus, în 1971, după scandalul şi anchetele Securităţi de care a declarat că nu se teme, toate prilejuite de cenzurarea la Bucureşti, dar şi apariţia în străinătate a romanului Ostinato.

Marele Eugen Ionescu ştia, fără îndoială, ce spune când susţinea că Paul Goma este un Soljeniţîn român. Nu, nu atât de mare precum originalul, nuanţa Ionescu, numai că nici România nu are dimensiunea a ceea ce era pe vremea aceea Imperiul sovietic. Alţi confraţi, din convingere, din invidie sau, cine ştie?, poate din înalt ordin au susţinut şi răspândit pe unde au putut ideea că Goma nu ar avea talent, că face zgomot în jurul lui doar spre a-şi asigura celebritatea. Un asemenea moment, o confruntare dintre Nicolae Breban şi Noel Bernard pe tema raportului dintre talent şi conştiinţă, este redat de Ioana Măgură-Bernard în cartea ei,Directorul postului nostru de radio.

De fapt, valoarea operei, dar şi a acţiunii politice exemplare a lui Paul Goma au fost negate de unii profesionişti ai dezinformării şi înainte, şi după 1989. Să ne mire? De ce? S-au găsit recent unii care au negat esenţa fenomenului Piteşti aşa că de ce să ne omorâm cu firea să apărăm pe cineva care ne-a pus în oglindă laşitatea, faptul că am fost cam prea mult un popor vegetal, cum bine observa Ana Blandiana. „Toţi vecinii noştri se mişcă, îşi cer drepturile care li se cuvin. Până şi ruşii strigă în gura mare că sunt neliberi, că drepturile le sunt călcate în picioare. Numai noi, românii, tăcem. Şi aşteptăm să ni se dea totul de-a gata. Românii noştri se gândesc numai la ceea ce vor pierde dacă va afla Securitatea. Nu se gândesc la ceea ce vor câştiga în ciuda Securităţii”, observa Paul Goma în celebra Scrisoare adresată lui Nicolae Ceauşescu şi citită la Europa Liberă pe data de 2 martie 1977.

Tot într-un martie, anul acesta, Paul Goma a plecat din această lume. Uitat de toţi, de editurile franceze care nu mai erau interesate de realitatea comunismului. Dar şi de noi. Îndeosebi de noi. Mai ales de cei pentru care exemplul, acţiunile lui Paul Goma au reprezentat o povară. O dojană morală. Că doar nu toată lumea putea, pe vremea dictaturii comuniste, să naveteze nestingherit pe ruta Bucureşti-Paris şi retur.

Aşa cum au făcut-o o parte dintre neîmpăcaţii detractori ai lui Paul Goma.

Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro şi pe blogurile adevarul.ro