Concluziile articolelor nu sunt deloc flatante nici pentru Jandarmeria Română, a cărei ruşinoasă subordonare politică este, pe bună dreptate, pusă la zid, nici pentru guvernul de la Bucureşti, nici pentru coaliţia PSD-ALDE. Desigur, nici pentru România care s-a întors în timp cu 28 de ani de urmă.

Ţara are exact aceeaşi imagine proastă pe care o avea îndată după mineriada din 13-15 iunie 1990. Autorii dezastrului sunt riguros aceiaşi. Nimeni alţii decât social-democraţii români, conducerea lor anti-europeană, iresponsabilă, agramată, semi-analfabetă, adică FSN-ul care astăzi se cheamă PSD şi care nici nu s-a civilizat, nici nu s-a europenizat deloc, în ciuda acţiunilor pretins salvatoare cu care se laudă cui are timp s-o asculte doamna Alina Mungiu-Pippidi. Doamna în cauză reprezentând un caz clinic, de manual, de degradare morală, politică şi umană.

În aceeaşi barcă a vinovaţilor uşor identificabili se află complicii PSD, adică ALDE, un partid minuscul prezidat de tot mai puţin frecventabilul Călin Popescu-Tăriceanu, şi UDMR-ul condus numai de formă de dl. Kelemen Hunor, ghidat în realitate de dl. Viktor Orbán de la Budapesta care ar dori să vadă România luând-o tot mai decis pe calea iliberalismului. Cale pe care şi-o doresc, de altfel, şi dl. Tăriceanu, şi dl. Liviu Dragnea.

România nu stă foarte bine nu numai în pagini de gazetă ori în programele de ştiri ale marilor televiziuni occidentale. Este din ce în ce mai prost văzută la Bruxelles, de organismele de conducere ale Uniunii Europene. Încă de luni dimineaţă decidenţii de acolo se întreabă cu voce tare dacă nu ar fi cazul de a se lua decizia radicală ca România să fie sărită de la preluarea preşedinţiei UE, fapt care ar trebui să se întâmple de la 1 ianuarie 2019. Totul se suprapune pe întrebările care au existat încă din 2007, atunci când toată lumea ştie că ţării noastre i s-a făcut favoarea aderării, în pofida faptului că mulţi ştiau că nu suntem pregătiţi pentru aceasta. La Bruxelles se cunosc multe despre cât de limitate sunt capacităţile intelectuale ale premierului român, doamna Viorica Vasilica Dăncilă, dar şi ale multor altor miniştri din Cabinetul pe care aceasta îl conduce având drept prioritate absolută îndeplinirea ordinelor lui Liviu Nicolae Dragnea şi scăparea acestuia de perspectiva închisorii. De altminteri, începând de sâmbătă dimineaţa atât doamna Dăncilă, cât şi ministrul de Externe, atât de palidul domn Teodor Meleşcanu, nu mai prea au acces în marile cancelarii occidentale. Ce mai, România este în carantină cam tot la fel cum era în vara anului 1990.

Îi îngrijorează oare cu adevărat toate acestea pe domnii Dragnea şi Tăriceanu? Nici vorbă! Ei sunt demult vădit anti-europeni. Se simt prost, sunt deranjaţi văzându-se monitorizaţi de organismele de control ale UE, rigorile Bruxelles-ului îi enervează fiindcă le cenzurează faptele, afacerile, îmbogăţirea prin mijloace vădit ilicite. Dragnea şi Tăricanu au reactivat aria independenţei, exact aceeaşi de pe vremea politicii externe a lui Nicolae Ceauşescu cu ajutorul nemijlocit al d-lui Meleşcanu care deţine vaste stagii în domeniu. Cu toate acestea, respectivii nu s-ar simţi deloc bine dacă organismele de conducere ale UE ar lua decizia radicală despre care vorbeam la începutul editorialului. Şi aceasta fiindcă se tem de o reacţie cu totul negativă din partea a milioane de români. Felul în care mulţi dintre aceştia s-au manifestat public chiar şi după violenţele comandate politic de vinerea trecută le-au arătat domnilor Dragnea şi Tăriceanu că încă nu sunt stăpânii absoluţi ai României. Poate că, în disperare de cauză, vor face apel la un exerciţiu de imagine. Sacrificarea doamnei Dăncilă şi a Cabinetului-marionetă condus de respectiva insă. S-ar putea ca lucrurile acestea să se întâmple până la începutul lunii octombrie.

Text apărut concomitent pe site-ul contributors.ro şi pe blogurile adevărul.ro