Bineînţeles, asta în rândul celor naivi, care îşi imaginează că PNL este altceva decât o variantă light a PSD-ului, lucru logic dacă ne uităm la marea majoritate a resursei umane care compune aceste două partide.  

Ca birocratul de salon Cătălin Predoiu să iasă şi să spună că nu poate abroga o lege absolut dezastruoasă, cu consecinţe absolut nefaste pentru fibra societăţii româneşti, la asta nu se aştepta mai nimeni. Asta după ce tot el clamase nu demult că „se impune abrogată de urgenţă legea recursului compensatoriu, iresponsabil promovată de fostul ministru Toader şi vinovat promovată de majoritatea PSD. Această lege este un pericol public continuu”. Fireşte, un gest pe care liberalii îl vor deconta drastic la următoarele rânduri de alegeri, în ciuda promisiunilor făcute de diverşi membri de partid care se bat cu cărămida în piept că lucrurile nu vor rămâne aşa. Semnalul a fost dat şi este extrem de prost pentru cetăţeanul de rând, mai precis că infractorii sunt favorizaţi în faţa lui.

Cât despre tehnicităţile care însoţesc inevitabil această discuţie, specialiştii şi-au exprimat deja părerea. Dacă nu vrea să dea OUG, pentru că, vezi Doamne, referendumul din primăvară contravine acestui lucru, lui Cătălin Predoiu, sau, mai precis spus, Guvernului Orban îi rămâne asumarea răspunderii, eventual cu un pachet de legi ceva mai larg. Asta se poate face fără îndoială, iar faptul că domnul Predoiu nici măcar nu a menţionat acest lucru ne arată cât de gravă este, de fapt, situaţia în care ne aflăm. Să fii proaspătul ministru de Justiţie legitimat de un val de revoltă la adresa vechii puteri şi totuşi să acţionezi laş, complet lipsit de cea mai mică empatie pentru cetăţeanul plătitor de taxe, asta depăşeşte imaginaţia curentă. De asemenea, nici temporizarea precaută la care face apel domnia sa nu este de natură să liniştească pe cineva, domnul Predoiu demonstrând că, într-o ecuaţie de supravieţuire, face cea mai proastă alegere: preferă suferinţa, ba poate chiar decimarea victimei în faţa ameninţării mult mai vagi şi, până la urmă, insignifiante în raport cu viaţa unui om, a amenzilor de la CEDO.

Cât despre acceptarea tacită a lui Klaus Iohannis a acestei stări de fapte, nu trebuie să ne mirăm deloc, cu toate declaraţiile lui legate de anticipate, sau orice alte bune intenţii şi-ar fi exprimat anterior revalidării domniei sale ca Preşedinte al României. Omul este incapabil să-şi depăşească condiţia, să iasă, cum s-ar spune, din personaj şi, de ce nu, să-l tragă pe Cătălin Predoiu de urechi pentru o asemenea enormitate. Nu. Iar dacă până acum mai avea oarece aparenţe de salvat pentru că nu-şi adjudecase încă cel de-al doilea şi ultimul mandat, acum chiar nu mai are nimic de pierdut: poate acţiona în sfârşit în ritmul lui propriu, sau mai bine zis în spiritul atât de alert şi de atent cu care ne-a obişnuit. Nu în ultimul rând, nici măcar explicaţia premierului Ludovic Orban din şedinţa de guvern de astăzi cum că abrogarea recursului compensatoriu este printre măsurile urgente ale programului de guvernare PNL în domeniul Justiţiei, nu prea are rolul de a calma opinia publică. Cum bine observa jurnalistul Cristian Pantazi, să vorbeşti mai mult despre oile naufragiate la Midia, cu tot respectul pentru suferinţa animalelor, decât despre această gravă eroare a guvernării PSD şi a victimelor pe care le-a cauzat, este absolut incredibil.

Cât despre noi, cetăţenii obişnuiţi, nu ne rămâne decât, în cel mai bun caz, să ne apucăm să construim noi înşine puşcăriile luxoase în lipsa cărora domnul Cătălin Predoiu se plânge că ar putea fi reclamat la CEDO. Că doar noi construim tot ce nu reuşeşte statul român: spitale, şcoli, grădiniţe şi, mă tem, în cele din urmă, chiar o ţară nouă în cazul în care acest partid unic numit când PSD, când PNL va continua să se perinde la putere. Cât despre a-l trage de mânecă pe rareş Bogdan când PNL-ul o ia pe arătură, cum sugera acesta atât de binevoitor într-o postare a domniei sale, nu ne rămâne decât să zâmbim amar. L-am putea, eventual, trage de batistuţa care se iţeşte atât de galeş din buzunarul sacoului, dacă n-am şti că e degeaba.