La noi, dreapta suferă de personalitate multiplă, prin urmare, şi pretendenţii vor fi numeroşi. Premierul guvernului din umbră al PD-L doreşte să devină preşedintele luminat al României (...) „ţara nu dispune de un management luminat, modern, cooperativ” (...).

 „Forţa echilibrului. Pentru o Românie bine condusă spre prosperitate şi normalitate” se prezintă ca un adevărat manifest. O poză în viitor a unei Românii ce nu va fi.  Un titlu seducător. Căci, nu-i aşa, cu toţii ne dorim ca echilibrul să pătrundă adânc în mintea politicienilor noştri, iar conflictul şi ţăţismul profesionist să mai ia o pauză. În singura notă de subsol ni se clarifică oarecare nedumeriri. Ceea ce citim sunt numai „ideile directoare ale unui Program pentru România de mâine”. E perfect, oricum, de va fi stufos, nimeni nu-l va lectura (valabil şi pentru celelalte proiecte ale celorlalţi candidaţi la funcţia supremă ). Iată o lecţie de laTony Blair despre chestiune în biografia lui politică, „O călătorie. Viaţa mea în politică”:  (...)„am elaborat o schiţă de program cu suficientă substanţă pentru a fi credibilă, dar fără detaliile care le-ar fi permis adversarilor noştri să o desfiinţeze(...). Prin urmare, puţin şi bun e dezirabil şi eficient.

Viitorul candidat se proiectează ca om al echilibrului şi ne ademeneşte cu imaginea unui preşedinte „unificator”. De aşteptat, după o lungă dinastie a conflictului. Primul vice al PD-L nu doreşte să ducă mai departe resturile toxice lăsate de Traian Băsescu în curtea PD-L, ci ar vrea să fie opusul implicatului şi dezbinatorului. Nu-i rău.

Ideea centrală a ideilor din proiectul de ţară: dezechilibrele de orice fel trebuie să devină echilibre. Astfel, regăsim nevoia unui „preşedinte unificator” şi „mediator”; statul de drept, justiţia, Constituţia şi separaţia vor fi „principali piloni ai acestei acţiuni prezidenţiale”; axa Washington-Londra-Bucureşti se echilibrează cu Berlinul; primarii lui Blaga duc „greul administraţiei”, iar viitorul Preşedinte va avea un „dialog permanent şi instituţionalizat” cu aceştia; „clasa de mijloc trebuie să înflorească”; etc.

Cursa nu se anunţă deloc uşoară. Căci alături de el mai sunt încă doi competitori redutabili: Gheorghe Falcă (no comment!) şi Simona Creţu (nu cunoaştem!). Bănuiala mea este că cei doi au umplut tabloul competiţiei tocmai pentru a-i da un sens. Pentru imaginea partidului, democratizat între timp, scăpat de sub autoritarismul lui Traian Băsescu, nu ar fi fost bine să existe un candidat unic. Prin urmare, tzup-tzup şi ei pe acolo. Dar e posibil să mă înşel, iar Cătălin Predoiu să întâlnească competitori determinaţi.

Faptul că PD-L a demarat o cursă politică internă poate arăta, pe de o parte, ca principiul „celui mai bine poziţionat” în partid are sens.  Pe de altă parte, în România această practică ne sugerează mai degrabă altceva: şi anume, lipsa unui candidat viabil, a unui candidat cu şanse. Mă tem că domnul Predoiu nu are probleme cu Proiectul de Ţară, care este unul de bun simţ, ci mai degrabă cu bagajul politic al domniei sale, care, în acest moment, este destul de mic. Este mai mult avocat şi mai puţin politician.

Dar, să nu anticipăm, să aşteptăm, să observăm, să analizăm. Căci, aşa cum scrie chiar candidatul în proiectul său: „PD-L are nevoie să se măsoare din nou cu el însuşi şi are ocazia prin această campanie internă să declanşeze încă odată pofta de succes şi ambiţia victoriei, în perspectiva alegerilor viitoare”.