Cât a durat moralitatea lui Piedone, după moartea celor 64 de tineri în Colectiv. Exact cât merităm

Nu ştiu dacă îşi mai aminteşte vreunul dintre noi de tragedia din Colectiv. De cei 64 de tineri care au murit în iadul de acolo, de zecile de răniţi care nu-şi vor mai reveni niciodată cu adevărat, de sărmanii părinţi, fraţi, soţi şi copii ai acestor morţi şi răniţi, oameni care vor rămâne cu sufletele schingiuite pe viaţă.

Nu ştiu dacă ne mai amintim de momentele acelea în care toată ţara plângea, plângea aşa cum, parcă, nu a mai făcut-o niciodată în ultimul sfert de veac. Momentele acelea teribile în care am ieşit în stradă cu zecile de mii şi am strigat „Ucigaşii!“, „Demisia!“. Momentele acelea în care toată frustrarea, toate tristeţile, urile, neajunsurile şi nenorocirile pe care le-am înghiţit în tăcere în ultimii zeci de ani se revărsau din noi. De momentele acelea în care ceream să ni se facă dreptate, în care părea că ne-am săturat pentru totdeauna de toţi nenorociţii, părea că nu mai acceptăm printre noi, printre cei din fruntea ţării noastre, nici măcar urma vreunui mafiot, a unui individ care să ne mintă şi să ne fure la infinit. Aşa părea atunci. 

Nu ştiu dacă ne mai amintim de indignarea teribilă pe care am simţit-o atunci când îi vedeam pe toţi corupţii ţării, pe toţi nesimţiţii care ne conduc, pe toate leprele făcute generali de nişte neocomunişti cum ne minţeau pe toate ecranele, cum îşi acopereau urmele crimelor, incompetenţa, cum toţi aceştia nu se dădeau duşi din fotoliile călduţe în care zăceau doar pentru un singur lucru, ca să ne fure.

Nu ştiu dacă ne mai amintim de toate astea, dar tind să cred că nu. Haideţi, vă rog, nu fiţi atât de şocaţi că am zis „nu“! Să ne uităm puţin mai bine spre noi. Avem puterea asta? Bine ar fi să o avem, să o găsim, dar nici asta nu cred! Să ne uităm la noi fără ipocrizie. Fără prostii de genul că noi suntem români harnici, buni, gospodari, primitori, creştini, ortodocşi, aleşii Domnului şi alte platitudini de astea, care, în minţile noastre, ne absolvă de toată vina pe care am putea-o avea pentru îngroparea ţării noastre. A ţărişoarei noastre pe care o iubim de nu mai putem, exact atât cât să-i lăsăm pe toţi golanii să ne conducă.

Cercetatul pentru fapte de corupţie în dosarul „Colectiv” şi cel care, în 4 noiembrie 2015, îşi anunţa cu lacrimi în ochi demisia din funcţia de primar al Sectorului 4, spunându-ne, răpus de durere, că „îmi asum această vină morală, cât despre cea legală, voi lăsa Justiţia să îşi spună cuvântul“, Cristian Popescu Piedone, a prins din nou curaj şi, astăzi, şi-a anunţat candidatura, ca independent, pentru un nou mandat de primar al aceluiaşi sector din Bucureşti. E şi firesc ca astfel de indivizi fără niciun Dumnezeu, obsedaţi de putere şi de bani, băgaţi până în gât în cele mai dubioase afaceri, cu averi pe care în nicio ţară normală nu şi le-ar putea justifica să vrea să ne conducă. Este, de fapt, cel mai firesc lucru care se poate întâmpla în România zilelor noastre, o ţară spălată pe creier, sărăcită, jefuită nu doar de bani, dar mai ales de valori. O ţară în care justiţia e cea hulită, iar toţi corupţii sunt pupaţi pe stradă de românaşi.

După ce şi-a asumat vina morală pentru moartea celor 64 de tineri care au ars de vii în Colectiv, Piedone ne-a transmis, astăzi, la mişto, că nu-i nevoie ca electoratul „să iasă în stradă“ pentru a-şi alege primarul, ci doar să meargă la vot. Şi ne-a mai explicat că „nu a făcut un pas uşor“ că şi-a depus candidatura, dar că, fiind „un bun ortodox“, îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru că, de la tragedia din Colectiv şi până astăzi, a găsit „în parc, în magazine, oameni care mi-au amintit ce reprezint pentru ei. Vă sunt recunoscător vouă pentru că, atunci când ne-am întalnit, ori în mesajele pe care mi le-aţi trimis chiar aici, pe Facebook, mi-aţi spus că mă apreciaţi pentru ce am făcut în sectorul nostru. Dar mi-aţi spus şi ceva care m-a durut: m-aţi întrebat de ce nu mai fac nimic pentru voi, de ce v-am părăsit“.

Aşadar, fostul ospătar Cristian Popescu, devenit traseistul politic Piedone, cel care şi-a luat diploma de Bac la 32 de ani şi carnetul de şofer, la cinci categorii, într-o zi, de la fabrica de permise din Piteşti, cel care a scos rapid din buzunar nişte garanţii în contul celor 1,5 milioane de lei, cauţiunea stabilită de magistraţi în dosarul „Colectiv“, ne spune acum că el vrea să fie din nou primar pentru că poporul îl iubeşte. Şi, nu, vă rog din nou, nu spuneţi că nu-i aşa, pentru că am toată convingerea că acest individ fără pic de moralitate are toate şansele să câştige Primăria Sectorului 4. De ce? Simplu.

Pentru că suntem nişte mincinoşi. Ne minţim ca naiba de mult. Nu vrem o clipă să deschidem ochii larg şi să ne vedem exact aşa cum suntem, pentru a găsi şi puterea să ne facem bine. Pentru că urlăm din toţi rărunchii că vrem să ne schimbăm ţara, lumea, planeta, ba chiar tot universul, dar nu suntem în stare să schimbăm nici cel mai mărunt lucru din noi. Pentru că mereu alţii sunt de vină pentru toate eşecurile noastre, pentru toate nenorocirile noastre. Pentru că nimeni, domnule, nimeni nu votează corupţi şi infractori în ţara asta, dar nu ştiu cum se face că România toată, de la un capăt la altul, e condusă numai de nişte dubioşi. Pentru că suntem atât de slabi, atât de lipsiţi de minte, de caracter, încât am ajuns ca, atunci când întâlnim un penal ordinar care a furat banii ţării, banii munciţi de noi, să îl aplaudăm pe stradă, să îl pupăm, să-l strângem tare în braţe. Să ne uităm bine la cazul Olguţa, primăriţa Craiovei, acolo unde doamna a fost îmbrăţişată ca un Dumnezeu când a ieşit din casă, după un scurt arest la domiciliu. Şi să nu ne imaginăm că e singurul caz. Puţină răbdare, până în iunie, când vom avea tabloul complet al nenorociţiolor pe care îi vom alege din nou. 

Pentru că ne bocim copiii plecaţi la muncă în străinătate şi ne jurăm că am face orice ca să-i aducem înapoi. Dar mergem la vot ca nişte zombie, cu creierele moarte, cu sufletele îngheţate, şi votăm doar ultimele scursuri ale societăţii. Pentru că suntem nişte ipocriţi care, şi după un sfert de veac de la aşa-zisa libertate câştigată, pretindem că îi condamnăm pe comunişti, însă îi condamnăm exact atât cât să nu supărăm pe nimeni. Îi condamnăm atât cât să nu cumva să ajungem toţi, tot neamul ăsta năucit de dureri şi sărăcie, să înţelegem că orice popor poate creşte şi merge mai departe doar dacă îşi asumă până la capăt propria istorie. Iar asta nu se face cu jumătăţi de măsură, ci lăsând ipocrizia şi laşitatea deoparte. Doar aşa cred că ne putem uita bine la noi. Doar aşa am mai avea o mică şansă să schimbăm în bine, chiar şi în ultimul ceas, soarta acestei ţări. Dar tare îmi e teamă că, atât de jos cât am ajuns acum, ca niciodată parcă, şi acest ultim ceas a trecut deja peste acest popor lipsit de viitor.