Când Unirea nu va mai fi „cuvântul cu U“

Teama unor politicieni români de a vorbi despre posibilitatea încă reală a unirii României cu Republica Moldova şi, mai ales, de a întreprinde paşii necesari în această direcţie izvorăşte din propria lor mediocritate, decât din presiuni externe care s-ar face asupra ţării noastre să nu-şi urmeze interesul legitim către spaţiul dintre Prut şi Nistru.

Duminică, Alianţa USR PLUS a dezvăluit... secretul lui Polichinelle sub forma prezentării candidaţilor la primăriile de sector ale Bucureştiului, pe care toată lumea îi cunoştea deja (un teaser dat publicităţii cu o zi înainte spulbera orice suspans). Însă un alt subiect tratat în anturajul alianţei a eclipsat lansarea candidaţilor, înroşind firul pe reţelele de socializare.

Tot duminică s-au împlinit 80 de ani de la ocuparea Basarabiei, Bucovinei de nord şi ţinutului Herţa de către trupele sovietice, la 28 iunie 1940. Probabil cel mai traumatizant moment din ultimul secol de istorie românească, dacă ne raportăm la consecinţele asupra populaţiei civile.

Comemorarea în sine ar fi trecut aproape neobservată, pe fondul apatiei autorităţilor publice şi în context de pandemie, dacă semnificaţia sa n-ar fi fost explicată în contextul unei drame unei singure familii: cea a fraţilor basarabeni Cojocaru, duşi toţi trei în Siberia şi numai unul întorcându-se acasă după zece ani în detenţie. Nenumărate familii de moldoveni au astfel de poveşti, însă cifrele mari adesea desensibilizează, pe când cu drama unor oameni cu nume şi chip te identifici, ai compasiune.

Postarea originală a Danielei Şerban, nepoata lui Trofim Cojocaru, a reuşit să scoată din blazare şi indiferenţă un eveniment de acum opt decenii, făcându-l relevant pentru utilizatorul de reţele sociale virtuale. Povestea şi fotografia de epocă a celor trei fraţi, vădind decenţa şi demnitatea bunicilor noştri care au prins războiul, s-a răspândit puternic pe Facebook în prima parte a zilei, devenind virală.

Însuşi fostul premier Dacian Cioloş a distribuit postarea pe pagina sa oficială de Facebook, întărind îndemnul lui Trofim Cojocaru („vreau să fim din nou o ţară”) prin propriile sale cuvinte, diplomatice şi cântărite la gramaj, dar clare pentru oricine dispus să le înţeleagă: 

Nu mai e suficient să aşteptăm să facă alţii lucruri pe care trebuie să le facem noi, de-o parte şi de alta a Prutului, ca să nu mai judecăm doar după mesajele trimise de diverse cancelarii în legătură cu destinul nostru comun. Dacian Cioloş, via Facebook

Ce transmite fostul premier este că nu trebuie să ne imaginăm piedici şi, mai ales, să nu ni le creăm noi înşine în relaţia cu Republica Moldova. La fel ca fiecare membru al Uniunii Europene, România are libertatea de a-şi urmări propriile interese şi nu trebuie să aşteptăm vreo undă verde din partea cine ştie cui şi nici să ne taie elanul faptul că alte cancelarii se opun. Însă totul este să trecem la fapte, pentru că nimeni nu le va face în locul nostru. Că vor duce la unirea politică şi administrativă a României cu Republica Moldova sau „doar” la consolidarea democraţiei şi a opţiunii pro-europene la Chişinău, paşii pe care România trebuie să-i întreprindă pentru securizarea intereselor între Prut şi Nistru sunt aceiaşi.

Anul trecut am asistat la o conferinţă politică în Chişinău, la care a participat şi Dacian Cioloş în calitate de invitat. Aşa cum se întâmplă de fiecare dată când în Moldova ajung oaspeţi de seamă din România, inevitabil cineva din sală întreabă despre unire. Mărturisesc că am avut prejudecata să cred că Dacian Cioloş va eluda răspunsul sau chiar că va spune că revizuirea graniţelor nu este o temă europeană. Dar n-a făcut-o. A răspuns cu subiect şi predicat, în cuvinte fără echivoc: „Eu sunt pentru unire”, explicând că va depinde doar de voinţa politică şi populară de ambele părţi şi de măsurile care trebuie urmate pentru a ajunge în punctul în care unirea să fie posibilă.

Aşadar, unirea nu este cuvântul cu „U” de care să ne jenăm a-l spune limpede, de teama (de cele mai multe ori imaginară) de a supăra cancelariile occidentale. Dacă vrem să luăm exemplu de bune practici europene, să urmăm modelul prin care Germania şi-a rezolvat în 1990 problema reunificării, depăşind pe cale diplomatică opoziţia făţişă în primă instanţă a Franţei.

Am fost plăcut surprins să aud acele cuvinte de la cel care din funcţia de comisar european pentru agricultură a obţinut liberalizarea importului de vinuri moldoveneşti, fără cote incluse, în spaţiul comunitar. Cum vinul este unul dintre principalele sale produse de export, Moldova poate livra de la începutul lui 2014 oricât de mult vin produs de Cricova, Purcari, Bostavan şi toate celelalte crame moldoveneşti poate piaţa Uniunii Europene să consume. În acest context, nu m-a mai surprins postarea de duminică a fostului premier.

Despre unire mai vorbeşte Traian Băsescu, dar numai când are nevoie de voturi şi în maniera nesinceră şi oportunistă în care şi-a desfăşurat toată cariera politică după ce a fost lăsat la vatră de Securitate. Un obicei pernicios al consultanţilor politici din România este să-i înveţe pe politicieni despre teoria issue ownership, care spune că personajul care vorbeşte mult pe o temă devine „proprietarul” ei. Şi atunci mulţi politicieni se feresc să abordeze ideea unirii pe motiv că tema i-ar aparţine lui Băsescu ca arie de competenţă şi autoritate exclusivă. Nici pe departe, căci influenţa fie şi simbolică a lui Băsescu la Chişinău este aproape nulă, deja de mai mulţi ani.

Tema unirii ar trebui să aparţină politicienilor moderaţi, nu oportuniştilor şi extremiştilor care au confiscat-o. Realist vorbind, unirea cu Moldova s-ar realiza într-o bună zi numai dacă România se face bine şi va deveni pentru moldovenii de peste Prut un model de dezvoltare economică, politică, socială, culturală. Iar pentru aceasta ar fi nevoie ca România să fie condusă de oameni oneşti şi competenţi, cu rezultate care să se vadă într-un orizont de timp rezonabil.

Chiar şi până atunci, întreg mediul politic românesc ar putea învăţa cuvântul „Unire”, să-l rostească fără teamă, iar apoi să-l folosească în propoziţii din ce în ce mai complexe. De exemplu, să-l comunice partenerilor externi ai României ca interes şi deziderat pe termen lung.