Când CCR ordonă preşedintelui ce să facă (în cazul dnei Kovesi), deşi legea şi Constituţia nu-i dau dreptul, ignorând deciziile CSM, punând procurorii în subordinea ministrului de justiţie numit politic, este justiţie sau injustiţie?

Când alte decizii ale CCR stau nerespectate (privitoare la articole neconstituţionale din codurile penale, sau la 300 de parlamentari), este justiţie sau injustiţie?

Când CCR adaugă la legi, deşi nu are dreptul, când dă indicaţii altor instituţii ce să facă, deşi nu are dreptul, este justiţie sau injustiţie?

Când parlamentul, în marea lui „înţelepciune“, schimbă codurile penale pentru a transforma România în raiul hoţilor şi infractorilor, este justiţie sau injustiţie?

Vedem cum parlamentul a transformat România în dictatura majorităţii parlamentare, adică a 300 de oameni. Mulţi politicieni ai puterii spun că aşa este corect. Ignorând separaţia puterilor în stat, a principiilor statului de drept. A principiului „checks and balances“. Trecem peste faptul a „majoritatea“ care a ales actualul parlament este de 18%. Şi Hitler a ajuns la putere tot pe votul majorităţii.

Sunt multe alte exemple de injustiţie, dar să vedem cum poate fi realizată „rezistenţa“

Populaţia dă semne de oboseală provocată de neputinţă şi de ignorarea opiniilor sale. Protestează paşnic, îşi strigă nemulţumirile, după care pleacă acasă. Guvernanţii s-au obişnuit deja, lasă libere manifestaţiile în faţa guvernului, pentru că în 2-3 ore nu mai rămân urme şi nici consecinţe ale manifestaţiilor. La fel la Cluj, Timişoara, Sibiu şi în alte oraşe. Referendumul poate fi iniţiat de guvernanţi, sau de preşedintele României. Pentru o propunere de revizuire a constituţiei sunt necesare 500.000 de semnături ale cetăţenilor. Populaţia este aici dependentă de cei care au dreptul să iniţieze un referendum.

Preşedintele României. Ne-am fi aşteptat la mai mult din parte domniei sale. Sigur, are informaţii multe şi care nu ajung publice. Este obligat să asigure stabilitatea ţării, să decidă în ce situaţie costurile sunt mai mici pentru populaţie. O demitere a sa, un război total între partea lucidă a populaţiei, având drept conducător preşedintele, cu actuala putere, ar fi avut costuri mai mari sau mai mici, comparativ cu actualul comportament al preşedintelui? Greu de răspuns în acest moment.

Magistraţii. Fiind cei care aplică legile şi se lovesc zi de zi de calitatea lor, ar trebui să aibă un cuvânt important de spus. Vedem că sunt ignoraţi. Inclusiv CSM, instituţia care asigură independenţa justiţiei, nu este băgată în seamă. Şi totuşi, dacă magistraţii refuză să aplice injustiţia transformată în lege, avem o rezistenţă justificată. Se întâmplă şi în Polonia zilelor noastre.

Opoziţia parlamentară. Face tot ce poate, dar are în faţă o coaliţie majoritară care se şterge undeva cu opiniile opoziţiei parlamentare. A modificat procedurile parlamentare astfel încât să reducă la tăcere opoziţia. Opoziţia trebuie să-şi continue activitatea, inclusiv apelând la mijloace extreme, cum a mai şi făcut.

Greva fiscală. Să nu uităm că sectorul privat este cel care generează resursele financiare necesare funcţionării statului, prin taxele şi impozitele plătite. Statul, guvernanţii, funcţionează pentru că vor contribuabilii să funcţioneze. Altfel, ar pleca acasă. Nu este exclusă, aşadar, o grevă fiscală, fie şi temporară, pentru a da o lecţie guvernanţilor asupra cine este stăpân în ţara asta: poporul. Fie şi prin amânarea, spre sfârşitul anului, a achitării taxelor şi impozitelor curente, ceea ce nu implică vreo sancţiune majoră a statului împotriva contribuabililor.

Sindicatele. Ar trebui să înţeleagă că pomenile nu merg la infinit. De unde nu e, nici Dumnezeu nu poate da. Fără investiţii masive în economie, fără un mediu de afaceri prietenos cu antreprenorii, resursele financiare ale statului, din care sunt plătite pensii şi salarii, se vor prăbuşi. Avem experienţa anilor 2009-2010, când statul nu se mai putea împrumuta pe pieţele de credit, din cauza precarităţii economiei sale. Asta ne aşteaptă şi acum, în câteva luni. Şi atunci, cum vor explica membrilor de sindicat că au acceptat, cu bună ştiinţă, ca statul să intre în incapacitate de plată?

Tratatele internaţionale. România, ca membră UE şi NATO, trebuie să respecte ce a semnat, sau îşi ia jucăriile şi pleacă. Tratatele prevăd independenţa justiţiei, a procurorilor, a principiilor statului de drept. Este de aşteptat ca, după experienţele din Ungaria şi Polonia, UE să nu mai trateze cu mănuşi cazul României, în caz de derapaj de la aceste prevederi asumate prin semnătură.

Elitele intelectuale. Ce-i drept, îşi fac datoria. Explică pe larg, în presa rămasă încă independentă, ce este bine şi ce nu în actualele politici publice. Din păcate, va conta doar la alegerile viitoare. Şi până atunci s-ar putea să ne alegem cu o ţară pârjolită şi cu fântânile secate.

Presa independentă. În special presa de investigaţii, care scoate la lumină o parte a hoţiilor şi infracţiunilor actualei puteri, face foarte bine ce face. Trebuie să continue măcar pentru a lămuri populaţia în perspectiva viitoarelor alegeri.

Concluzii

Este posibil ca Dragnea, precum Ceauşescu odinioară, să creadă că face bine ce face şi în interesul populaţiei. Vina sa fundamentală este că dă credit doar lui Vâlcov, Olguţei Vasilescu şi altor câţiva care în cariera personală n-au dovedit nimic. Restul specialiştilor, restul opiniei publice, nu reprezintă ceva de luat în seamă. Faptul că este un dublu condamnat penal nu are relevanţă pentru el, dă vina pe statul paralel, o invenţie aiuristică. Ca să nu plătească toată populaţia pentru comportamentul unuia care a ieşit din sfera raţională, rezistenţa este obligatorie.