Prima: vine în România prim-ministrul unei mari ţări europene, dar una dintre acelea mari, mari. Ajunge delegaţia la Guvern, unde îi aşteaptă prim-ministrul nostru, ministrul de externe şi alţii câţiva. Ştiind cum merg lucrurile cu prim-ministrul nostru, ministrul de Externe i-a pregătit totul dinainte, cu discursurile de introducere, de încheiere, cu punctele de discutat etc. După ce face prezentările şi spune politeţurile de circumstanţă, ministrul de Externe îi da cuvântul prim-ministrului nostru pentru discursul de deschidere, că aşa se face. Prim-ministrul tresare, se uită buimăcit în stânga şi în dreapta, apoi fix la ministrul de Externe, care reuşeşte să-i strecoare printre dinţi că trebuie să înceapă şi că are discursul în faţă, scris, dacă nu-l poate rosti liber. Nu e sigur că prim-ministrul a înţeles ce voiau de la el, însă se întoarce către invitaţi şi în tăcerea aceea deplină se aude: 
OK, what’s the problem?
Nu a mai mişcat nimeni, mâinile şi pixurile au rămas în aer, exact în poziţia în care le-au surprins cuvintele prim-ministrului, gurile căscate, ochii măriţi, o adiere de panică a început să se simtă în aer. După vreo două secunde, când ministrul nostru de Externe a înţeles că acesta fusese tot discursul prim-ministrului, a luat cuvântul şi timp de un ceas numai el a vorbit cu invitaţii. Prim-ministrul nu a ridicat nici măcar o clipă ochii de pe masă, nu i-am privit nici pe invitaţi şi nici pe ai noştri, a desenat cerculeţe şi romburi cu pixul pe hârtie, apoi le-a umplut cu haşuri, pe unele simple, pe celelalte mai dese, în cruce. A tresărit abia peste o oră, când cineva i-a dat de înţeles că s-a terminat. Prim-ministrul lor a ţinut speech-ul de încheiere, adresat personal prim-ministrului nostru, după care ministrul de Externe a făcut o ultimă încercare, dându-i ultimul cuvânt, pentru că aşa se face. 
OK, no problem!
De data aceasta nu a mai lăsat pe nimeni perplex şi invitaţii şi-au strâns mai degajat lucrurile şi au ieşit. Să nu credeţi, însă, că acestea au fost singurele cuvinte ale prim-ministrului nostru. Ies cu toţii să-i conducă pe oaspeţi până la maşinile oficiale, în faţă clădirii. Înainte să urce în maşină, prim-ministrul lor se mai întoarce o data, apleacă puţin capul şi face cu mână alor noştri. Fac şi ai noştri, şi prim-ministrul îşi aduce aminte că mai era ceva în discursul lui ce uitase să spună:
Du-te-n p**** mă-tii…
A doua: Vine un mare şef de la BERD în România. Dar unul mare, mare. Nu preşedintele, însă cât pe ce. Şi a mai venit cu vreo doi după el. Au avut diverse vizite oficiale, pe la Guvern şi în alte locuri, şi trebuiau să meargă şi la BNR. Nu era Isărescu în ţară, aveau stabilită o întâlnire cu un viceguvernator. Era la 13:00 şi ţin bine minte asta pentru că li s-a părut şi lor ciudat, asta fiind o oră de masă, mai ales pentru oameni de teapa lor. Iulie, aproape 40 de grade afară. Ajung oamenii la BNR la 12:58. Erau trei. Anunţa la poartă ce vor şi poliţistul le spune să sune la interiorul nu ştiu cât. Sună cel mai mic în funcţie dintre ei, spune ce şi cum, şi secretara le spune că domnul viceguvernator cutare e încă în şedinţă şi că să mai aştepte. Şi au aşteptat oamenii aceia importanţi o jumătate de ceas în picioare, pentru că la BNR, înainte de intrare, nu ai unde să te aşezi. Iulie, aproape 40 de grade afară. 
 
Şi a treia: ambasada unei ţări occidentale mari, dar una mare, mare, dintre acelea căreia se dau guvernanţii de ceasul morţii ca să-i intre în graţii, şi nu de ieri, de azi, ci dintotdeauna. Au lucrat oamenii aceia vreo şase luni să organizeze o misiune de anvergură în România, cu primarul Parisului, preşedinţi de mari corporaţii, tot felul de alţi oameni greu de adus. Masa oficială la ambasadă, cu primarul Nostru şi cu alţii de teapa lui. Se aşază toată lumea la masă. Primarul Nostru îşi scoate mobilul şi îl pune pe masă, apoi îl aliniază frumos, paralel cu cuţitul. Abia începe primul discurs din partea ambasadorului, ca gazda, cănd ţrrrrrr, ţrrrrrr, telefonul primarului Nostru. Răspunde omul€™, vorbeşte ce vorbeşte, închide. Nu zice nimic, nu se uită la cei din jur, nimic, începe să-şi ungă o felie de pâine cu unt. Ambasadorul şi ceilalţi se dezmeticesc până la urmă şi continuă ce aveau ei de făcut şi de spus. Peste două minute, iar: ţrrrrrr, ţrrrrrr... Toată lumea se opreşte din vorbit şi din mâncat, ca să nu facă gălăgie, să poată vorbi primarul Nostru în linişte. Care nu s-a ridicat de la masă, evident! Iar termină el de vorbit, iar încep ceilalţi să vorbească şi să mănânce, când  ţrrrrrr, ţrrrrrr....De data asta se ridică primarul Nostru de la masă şi se duce într-un colţ să vorbească. Şi vorbeşte aprins, era important, fără îndoială. Apoi iese pe hol, apoi afară, continuând să vorbească. Nu se ştie cât timp a vorbit la telefon, dar dus a fost, la masă nu s-a mai întors...