Miraculoasa pricepere a păsării care ne trezeşte la ţară cu un cucurigu cristalin, n-ar trebui, desigur, să ne umple de invidie. Înţelepciunea ei de a şti când vine timpul de a intra în scenă şi de a se retrage între celelalte galinacee fără să provoace zgomot inutil nu înseamnă că trebuie neapărat să vrem să fim cocoşi. Ori să aterizăm cu elicopterul într-o parcare de la mare.

Mai degrabă ar fi normal să vrem, dacă ne oboseşte datoria civică, să fim obiecte. De pildă, o rachetă interstelară, la bordul căreia să evadăm pe veci de catastrofa politicianului incompetent, care nu se mulţumeşte să aiureze pe bandă rulantă, neghiob şi analfabet, ci insistă să fie şi ticălos şi sculă de tiran. Ne place să râdem plenar de astfel de specimene. Mai greu e să ne urnim precum slovacii sau armenii şi să-i dislocăm din bancurile despre ei spre a-i expedia unde le este locul. În opoziţie. Ori după gratii. Preferăm să ne visăm aiurea. Sau altceva.


De pildă, unora le-ar plăcea să fie motostivuitori. Altora, dorinţă de intelectual, de amator de cărţi sf, să se prefacă într-un autovehicul selenar.

Există şi dorinţe mai partinice, mai adecvate restauraţiei comuniste, cum ar fi visul prefacerii în strung. Sau, cine ştie, oarecum mai populist, mai sadic, plăcerea încălecării unei victime mai slabe chiar şi decât noi, fie ea doar bicicletă. Căreia să i se poată da vina pentru orice rău.

Veţi întreba de ce să dăm vina pe bicicletă? Voi replica, scurt, cu o contraîntrebare, făcând uşor jenat cu ochiul: s-o dăm mai bine pe evrei? Pe Costa Rica? Pe Viorica Vasilica?

Asupra ei, în bula mea, s-au năpustit cu furie toţi naratorii şi culegătorii de glume şi anecdote. Şi apropo de ea. Nu văd motivul pentru care avem bucuria de a jigni „oameni puternici“, despre care „s-a crezut că sunt femei“. Şi, culmea, în ciuda aparenţelor păpuşei coafate, poate chiar sunt.

Mă năpădeşte, irepresibil, sentimentul, că această avalanşă de hohote exprimă esenţialmente, ca şi acum peste trei decenii, fatalism.

De ce, mai degrabă decât de-ai certa, să nu urăm acestor inşi „puternici“ ce le-a dorit mama naţiunii veteranilor care „mai sunt în viaţă“? „O viaţă lungă“? N-am reuşit să aflu ce le doreşte celorlalţi, în speţă, vorba lui Mircea Duşa „trupurilor neînsufleţite ale cadavrelor celor decedaţi“ care, după ce şi-au pus pielea la bătaie pentru ţară, n-au mai apucat indemnizaţiile mizere aruncate azi precum un os de ros eroilor patriei.

Mă chinuie şi altă tristeţe. E cea izvorâtă din atitudinea noastră ofensatoare faţă de universul zoologic. Faţă de animale nu mai puţin inteligente decât cocoşul. În ce mă priveşte, n-am auzit de vreun pavian care să insiste să fie prim-ministru. Şi cu atât mai puţin de vreunul, care să reziste dorinţei replierii sale în peisaj, manifestate prin retragerea formală a încrederii şefului de hoardă de maimuţe urlătoare în prestaţia de ţopârlan a şefului-de-guvern-pavian. 

Melancolia supremă mă acaparează, însă, paradoxal, în siajul dozei zilnice de râs homeric, oferit cu generozitate de crăiasa gafelor în criză de „imunoglobină“. Care, la poarta bruxelleză, o poartă rămasă foarte nouă pentru ea şi după nouă ani de adăstat fără profit vizibil, a arătat că înţelege să considere şi Pakistanul şi Iranul ca fiind în UE. Şi care, la poarta mai veche, a Ţării Sfinte, he, he, n-a reuşit să-ngaime, în engleză, măcar un simplu thank you, în replică la salutul gazdei, dorindu-i, ca tot israelianul fericit de o proximă mutare a ambasadei la Ierusalim, un sincer bun venit.

De unde până unde melancolia mea? Mărturisesc că e direct proporţională cu aerul de impotenţă ce răzbate din numărul imens de bancuri vehiculate în lumea bună pe tema celei care, în „douăzeci douăzeci“, are de gând să fi finalizat „stadioanele Giuleşti, Dinamo, Rapid şi Giuleşti“. S-admitem că fără precedent sunt ambele. Că niciodată, de la Ceauşescu şi Suzana Gâdea încoace, fie-le ţărâna cum au binemeritat de la români, nu s-au auzit atâtea nerozii. Şi atâtea bancuri politice.

Or, în ecou, îmi piere râsul şi mă cotropeşte greaţa. Mă năpădeşte, irepresibil, sentimentul, că această avalanşă de hohote exprimă esenţialmente, ca şi acum peste trei decenii, fatalism. Pare progenitura aceleaşi neputinţe a românului care, umilit de întunericirea răspândită de minţile de politruci şi năpădit de foame, frig şi frică, e prea puţin capabil să emigreze, ori să iasă în stradă, să protesteze.

Aşa că se refugiază în haz, în glume şi ghiduşii pe Facebook. Şi-o face nu doar spre a se răzbuna. Ci, mai cu seamă, spre a evada durabil din coşmarul cotidian.

Comisia de la Veneţia încoace, legile justiţiei încolo, CCR în sus, Florin Iordache în jos, pe măsură ce, tăvălindu-ne de râs, ne complacem mai mult şi protestăm mai puţin, începe să ne piară şi ultima nădejde.

Or, partea cea mai insuportabilă a acestui vis deloc hazliu, ba chiar urât cu spume, nu-i faptul că la cârma grotesc manipulată a ţării a ajuns şi, culmea, stăruie să mai rămână, în numele cleptocraţiei PSD-iste, o fiinţă parcă mai nevinovată decât mielul. E neruşinea. Dar nu a gospodinelor de prin Videle, ci a păpuşarului care le trage-n sfori nu doar pe ele, ci un popor întreg.

E jena imposturii generalizate. Este ruşinea de ruşinea lor. Dar şi de-a noastră, de neputinţa celor slabi de a renunţa la ridiculizarea altora, la minte chiar mai slabi, deşi cu pâinea şi cuţitul, care le fac primilor în ciudă şi-n genere, ce le vrea muşchiul.

Este ruşinea de un popor redus, o dată în plus, la ceva mai nefericit decât stadiul său vegetal. Nu cred că, spre a parafraza poezia Anei Blandiana dintr-un timp pe care-l credeam definitiv apus, „suntem un popor vegetal. De unde altfel liniştea“ în care ne acceptăm „desfrunzirea?“ În fond, desfrunzirea e un termen care mai implică un licăr de speranţă al toamnei într-o viitoare primăvară.

Or, Comisia de la Veneţia încoace, legile justiţiei încolo, CCR în sus, Florin Iordache în jos, pe măsură ce, tăvălindu-ne de râs, ne complacem mai mult şi protestăm mai puţin, începe să ne piară şi ultima nădejde. Ne vom consola, pesemne, cu vreun mic şi-o bere din banii partidului. Şi contemplând pe îndelete Videle la poarta nouă.

Petre Iancu - Deutsche Welle