Caracterul remarcabil al unui asemenea demers a adăugat o nouă dimensiune negocierilor – un nivel ridicat de presiune resimţit de statele europene, generat de povara responsabilităţii financiare colective. Patru zile de înfruntări contondente: Macron dând cu pumnul în masă, revoltat de „zgârcenia” cancelarului austriac; poreclirea premierului olandez drept „Mr. No”; coalizarea celor (cu această ocazie) „cinci zgârciţi” împotriva motorului franco-german; demonstraţiunea naţionalistă a Ungariei, susţinută de Polonia etc. În mijlocul acestui cazan diplomatic sub presiune, România a reuşit să obţină 80 de miliarde de euro, din care 63,1 miliarde de euro sub forma de fonduri nerambursabile şi 16,7 miliarde în credite. Pentru a pune lucrurile în perspectivă, în cei 13 ani de apartenenţă la UE, România a primit de la Uniune 55 de miliarde de euro.

La drept vorbind, reuşita României la Summitul Uniunii Europene nu are termen de comparaţie, cel puţin nu printre statele din centrul şi sud-estul Europei, excluzând Polonia şi Ungaria. Să aruncăm o privire: Croaţia a obţinut 22 de miliarde, Slovenia 10,5 miliarde, Bulgariei i-au fost alocate 29 de miliarde, iar Slovaciei 34,1 miliarde de euro. România a obţinut chiar mai mult decât Grecia – aproape cu o Slovenie mai mult.

Actuala grupare a puterilor europene în sfere de influenţă şi grupuri de interese economice au constituit, într-o mare măsură, criteriul de departajare dintre succes şi eşec la Summitul Uniunii Europene.

Iar România şi Iohannis au ştiut ce să aleagă.

Principala consecinţă economică a fondului de relansare economică este aducerea Uniunii Europene mai aproape de o uniune fiscală. La acest nivel de interpretare, Summitul Uniunii Europene a fost, în fapt, o bătălie a sistemelor fiscale conservatoare ale „statelor frugale” împotriva sistemelor mai „relaxate” din sudul Europei. Aici, Franţa şi Germania, profitând de vidul de putere creat de plecarea Regatului Unit din UE, îşi vor securiza rolul de motor al Uniunii Europene, prin promovarea unui grad ridicat de coeziune economică şi ideologică în rândul statelor membre. Obiectivul final este o Uniune Europeană unită, sub leadership franco-german.

În această ecuaţie, pretenţiile grupului celor patru „frugali”, căruia i s-a alăturat Finlanda, sunt o forţă destabilizatoare puternică. Statele nordice nu sunt dispuse să îşi asume, în contextul împrumutului colectiv al UE, potenţiale riscuri economice derivate din perceputa prevalenţă în CEE a unor sisteme fiscale străine, instituţii politice corupte şi lideri de tip strongmen. De aceea, în timpul negocierilor, principalele lor obiective au fost reducerea sumelor alocate şi adoptarea unui mecanism de control foarte strict pentru accesarea fondurilor.

În mod ironic, interesele economice ale celor cinci „frugali” şi dorinţa de coeziune ideologică a binomului franco-german au intrat în conflict cu interesele unui alt grup, statele de la Visegrád, în special Ungaria şi Polonia. Aici lupta a fost purtată pe tema mecanismelor de verificare a statului de drept ca precondiţie primordială pentru accesarea fondurilor. În forma sa finală (deşi „Consiliul European va reveni rapid asupra chestiunii respective”) mecanismul de control presupune că Comisia Europeană va propune măsuri în cazul încălcării statului de drept, adoptate de Consiliul UE cu majoritate calificată.

România a reuşit să înregistreze o victorie economică prin capacitatea sa diplomatică de a balansa interesele principalelor grupuri, aspectul cheie fiind bunele relaţii construite de-a lungul timpului în special cu Germania, dar şi cu Franţa. Diplomaţia personală a preşedintelui Klaus Iohannis a jucat un rol esenţial în stabilirea acestor relaţii. Devotamentul faţă de valorile occidentale necesare pentru asigurarea coeziunii în aceste vremuri turbulente politic şi economic, imaginea europeană, relaţia specială cu Germania, lupta anti-corupţie probată în perioada critică 2017-2019, coerenţa în politici europene dovedită în ultimii ani – toate sunt elemente ce transformă România într-un partener esenţial pentru reuşita proiectului european. Realegerea preşedintelui Iohannis la finalul anului 2019 a constituit cel mai puternic semnal diplomatic transmis de ţara noastră Occidentului – România va continua să fie un „factor de stabilitate şi un promotor al democraţiei” în sud-estul Europei.

Programul preşedinţiei României la Consiliul UE a întărit precis acest angajament. Întreaga preşedinţie a fost clădită în jurul motto-ului „Cohesion, a common European Value”. Astfel, principala misiune a diplomaţilor noştri la Bruxelles a fost avansarea pachetului Politicii de Coeziune pentru 2021-2027, iar cele mai numeroase rezultate legislative au fost obţinute în programul „Europa convergenţei” (63). Cele 10 angajamente ale Declaraţiei de la Sibiu sunt rodul convergenţei viziunii statelor membre asupra viitorului Uniunii, dar summitul în sine a constituit o oportunitate istorică pentru România de a se afirma, după cum a declarat Klaus Iohannis, drept „centrul dezbaterii privind viitorul UE”. O oportunitate pe care România chiar a valorificat-o.

Factorii SUA şi NATO sunt la fel de importanţi. România este un centru de greutate în strategia NATO pe flancul estic pentru securitate în zona Mării Negre. Dispunem de toate premisele pentru a juca un rol de leadership în afacerile de securitate regionale, iar evoluţiile actuale în materie de achiziţii militare sugerează că ţara noastră îşi va asuma acest rol. În perioadele turbulente, România va avea un potenţial imens de contrabalansare a influenţelor destabilizatoare politic, precum ascensiunea naţionalismelor conservatoare în regiune, dar şi agresivitatea Federaţiei Ruse. „Continuitatea şi predictibilitatea” politicii externe române, despre care vorbea Iohannis în adresa sa anuală către diplomaţii străini, este factorul cheie.

În concluzie, România de la Summitul Uniunii Europene era într-o relaţie de coerenţă ideologică cu motorul franco-german, nu putea fi indicată ca stat problemă şi adversar politic de grupul celor cinci „frugali” şi, nu în ultimul rând, era considerată un vecin bun şi o ancoră regională.

Cu alte cuvinte, ţara noastră îşi setase de câţiva ani cadrul diplomatic pentru o victorie.

E drept, România a mai dispus de un avantaj la masa negocierilor – rezilienţa economiei în contextul pandemiei. Potrivit experţilor Comisiei Europene, în mod surprinzător, economia noastră gestionează mai eficient decât alte state membre criza generată de COVID-19. Ţările din zona euro ar trebui să înregistreze o scădere medie a PIB-ului de 8,7% în acest an şi o revenire cu 6,1% anul viitor. În schimb, se estimează că PIB-ul României se va contracta cu 6% anul acesta, având o revenire cu 4,2% în 2021. Această rezilienţă economică va permite pe termen lung ţării noastre să gestioneze eficient partea rambursabilă din fondurile europene, dar va facilita şi implementarea proiectelor de dezvoltare.

Iar suma alocată în urma negocierilor face posibilă realizarea tuturor obiectivelor economice naţionale. În ciuda compromisului privind planul iniţial propus de Uniune, România a reuşit să securizeze fondurile necesare pentru dezvoltarea rurală, modernizarea conductelor de gaze şi apă din zonele rurale, modernizarea infrastructurii, reabilitarea drumurilor, modernizarea şcolilor şi spitalelor, fonduri adiţionale pentru educaţie, precum cele necesare programului de burse Erasmus. Însă, cel mai important, această sumă va permite guvernului să îşi atingă toate ţintele prevăzute în planul de relansare economică. Acum, acestea pot fi finanţate din fondurile provenite de la Uniunea Europeană. O analiză realizată de XTB ne arată că această suma va constitui un impuls puternic pentru relansarea economiei, asigurând statelor membre o dezvoltare durabilă pe termen lung.

În faţa unui astfel de bilanţ, se impune să admitem că diplomaţii români care răspund de afacerile europene şi-au făcut treaba bine în ultimii ani, preşedintele Iohannis reuşind să securizeze performanţa lor în raport cu turbulenţele create în plan extern de aventurierii Dragnea-Dăncilă. Cele 80 de miliarde de euro negociate de preşedintele Iohannis reprezintă, în fond, cel mai bun şi mai palpabil bilanţ al strategiei sale diplomatice echilibrate din primul mandat.