Boss, da’ cu libertăţile civile ce-ai avut?

Alergând noi cu entuziasm către reformă, cu viteza melcului din zodia racului, am descoperit dintr-odată piatra filozofală, rezolvarea tuturor problemelor, panaceul pe care îl căutăm disperaţi încă de pe vremea dacilor: doctrina. Ea ne va salva, ne va lumina şi ne va da înţelegere. Poţi să faci ce vrei, poţi să fii cine vrei, poţi să atingi cerul şi împlinirea supremă dacă ai o doctrină. Sau, ca în cazul USR, doctrina noastră e lipsa ei.

Să ne înţelegem: crezi şi culegi. Alegi să fii de stânga sau de dreapta şi, brusc, te transformi din broscoiul cel urât într-o minune de activist. E plin dialogul public de conservatori şi de progresişti care s-au rebotezat în numele sfintei doctrine. Nu contează ce crezi, important e să fii perseverent şi să vezi lumea prin preceptele care te redefinesc. Doamne fereşte să ţi se pară că lumea e complexă şi are nevoie de multe soluţii, complexe şi ele, uneori de stânga, alteori de dreapta. Puşchea pe limbă, vei arde pe vecie în iadul neo-marxist, sexo-progresist şi ultraconservatorist.

Să o luăm uşor la deal, de la activistul singuratic, plin de certitudini, către partidul care înainte să salveze lumea încearcă să se salveze pe sine. Acum nişte ani, pe când Patapievici nu era oprimat de corectitudinea politică, iar progresismul era o chestie care avea legătură cu progresul, puteai să citeşti şi să asculţi transdoctrinar tot felul de inşi frecventabili. Rahatul înconjurător nu avea arome distincte. Nu găseai oenologi pe toate drumurile, gata să-ţi explice că gustul intens pe care îl simţi pe vârful limbii e dat de aroma subtilă a postcapitalismului decadent. Nope. Stânga şi dreapta aveau certitudini despre extreme şi umblau mână-n mână sau, cum se zice în cea mai vândută carte din lume, era ca atunci când „lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte“. Pentru cei care-s curioşi cine e copilul din pildă, aş zice că sunt 99,99% sigur că numele îi era Democraţia Liberală. 

Revenind, e delicios să vezi cum un om cu capul pe umeri vede în Florin Morariu expresia totală a noului conservatorism românesc, în care suntem primii care punem mâna pe făcăleţ ca să apărăm din nou Occidentul de păgânisme. Făcăleţul londonez e paloşul dreptăţii. Nu contează că bietul om a trecut printr-un eveniment traumatizant, că a plecat din ţară din cauza sărăciei, că trăieşte într-o ţară care a votat să părăsească Europa de teama emigranţilor ca el. Ce contează e că ne-am redescoperit vitalitatea acolo unde nu o căutam. Aşa arată lumea conservatorilor de la noi, defazată, ruptă de realitate, încercând să-şi revină după ce s-a gudurat la picioarele Elenei din Cotroceni. Păi, e frumos, domnilor? Nici nu se uscaseră bine lacrimile pe obrazul plâns al domnului Patapievici şi nici nu găsise eruditul Papahagi batista printre manuscrisele medievale, că domnul Iancu îl celebra pe Hitler la Televiziunea Naţională.

Şi atunci te întrebi unde naiba e corectitudinea politică de care se sperie lumea noastră conservatoare?

Să trecem la următoarea confuzie şi să încercăm să o eliminăm din start. Neo din neo-marxism nu e Neo din Matrix. Cum nu am găsit încă matricea care explică totul, aşa nici orice se întâmplă în jurul nostru nu are legătură cu lupta de clasă. Da, avem sărăcie, dar sărăcia e de mai multe feluri, nu doar economică. Avem sărăcie intelectuală, sărăcie medicală, sărăcie cu duhul şi, mai presus de toate, sărăcie politică. Social-democraţia românească a furat în numele celor sărăci tot ce a găsit şi mai presus de atât. Aşa că, dacă dăm drumul luptei de clasă, ar trebui ca cei care cred în ea să îi linşeze pe cei care le-au furat ideile, le-au înregistrat în registrul partidelor şi le mulg eficient. Am obosit să văd duşmanul de clasă în toate prostiile politice. E un raţionament similar cu cel în care orice act violent are o explicaţie islamică. Aceeaşi Mărie, cu altă pălărie.

Şi am ajuns la salvarea salvatorilor. Îmi sunt prieteni conservatorii şi progresiştii de la USR, dar mai prieten îmi e adevărul. Cum naiba au ajuns să fie progresişti în USR tocmai oamenii de dreapta? Şi cum de îşi zic conservatori tocmai cei care şi-au făcut o carieră din progresism? Din această dilemă nu putem ieşi decât dacă deschidem ochii. „Doctrina noastră e anticorupţia“. Bun, aţi stabilit asta, aţi luptat pentru această idee. Şi acum ce faceţi? Staţi liniştiţi în băncile voastre până la următoarele ordonanţe? Nu de alta, dar lupta s-a dus mai ales în stradă, pentru că numărul de voturi din Parlament nu permite altceva. Tăceţi înţelept şi complice când ni se rostogolesc libertăţile pe scări? Aţi promis ceva, nu sunteţi nici aşa, nici aşa. Păi, aş zice că electoratul nu a cerut stânga sau dreapta de la USR cât mai ales determinare. Uite că trec evenimentele pe lângă partid până se hotărăşte lumea care e votul mai important, cel dat la congres pentru Nicuşor Dan sau cel pentru alegerea Biroului Naţional. Irelevant. Şi mai interesant mi se pare cum dorm oamenii ăia din societatea civilă (se ştiu ei care) atunci când li se cere un compromis în chestiunea libertăţilor civile pentru că partidul e indecis şi nu vrea să impună unor oameni convingeri intime contrare. 

Doctrina noastră la nivel de societate ar trebui să fie determinarea. Aia care nu tolerează hoţii şi şmecherii. Aia care permite unui socialist să creadă în Dumnezeu şi să intre în biserică fără să se scorojească icoanele de pe pereţi. Aia în care unui conservator să nu-i fie ruşine de propria solidaritate cu semenii săi aflaţi într-o situaţie socială precară. Hai, Boss, cu centrismul şi cu determinarea, că economia noastră merge prea prost ca să producem atât de multe cămăşi verzi. Slavă Domnului! Dacă mai stăm mult să ne admirăm cât de integri doctrinari suntem, cât de indecişi ne dăm şi cât de puri în poziţii am rămas, s-ar putea să ne legăm cu lanţurile de libertăţile civile când sunt deja pe fundul lacului.