Blatul PNL-PSD, între teoria conspiraţiei şi realpolitik

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Mediafax / Alexandru Dobre
FOTO Mediafax / Alexandru Dobre

Poate fi numită blat o soluţie care nu convine pe de-a întregul niciunuia dintre partide, însă are şanse să prevină o criză politică mai gravă decât cea din prezent?

Jurnaliştii „Adevărul” care au anticipat deznodământul crizei politice din România, numindu-l „blat între PNL şi PSD” au o serie de argumente în sprijinul acestei teorii pe care părţile implicate o neagă vehement. Argumentele jurnalistice sunt sursele din care vine informaţia, fie ele şi neasumate sau anonime. Cu cât sursele sunt mai aproape de epicentrul deciziei, mai independente una de cealaltă şi mai credibile (adică n-au „intoxicat” cu bazaconii în trecut), cu atât este mai mare probabilitatea ca dezvăluirea jurnalistică să fie veridică.

Teoria blatului între PNL şi PSD stă în picioare şi după proba logică, răspunzând la întrebarea cui prodest? (lat. „cui foloseşte”). La nivel declarativ, PNL clamează anticipate şi alegeri locale în două tururi de scrutin, în timp ce PSD vrea alegeri legislative la termen şi locale într-un singur tur. În realitate, interesele conducerii celor două partide sunt optim reprezentate de compromisul la care s-a ajuns: alegeri legislative comasate cu locale într-un tur. PNL îşi păstrează primarii şi consilierii din judeţele „galbene” şi demarează cât mai repede la construcţia viitoarei majorităţi pe care să-şi sprijine guvernarea până în 2024, iar PSD îşi limitează pierderile la nivel local şi scapă de unii parlamentari incomozi pentru actualul preşedinte Marcel Ciolacu. Termenii noului USL ad-hoc sunt în avantajul celor două partide mari, dar şi al UDMR, respectiv în dezavantajul celorlalte.

Este mai puţin relevant dacă s-a ajuns aici printr-o negociere sau a fost o conştientizare tacită, dinspre ambele părţi, a realităţii că le convine acest compromis. Important este rezultatul şi faptul că nicio tabără nu recunoaşte. Căci nu i s-ar fi spus blat dacă era asumat, însă ambele părţi ar fi avut de pierdut în planul imaginii dacă ar fi recunoscut. Faţă de propriul electorat, PNL şi PSD s-ar fi pus într-o lumină proastă, la fel şi faţă de aliaţi (USR, respectiv ProRomânia) şi de unii membri mai radicali.

Senatorii şi deputaţii PSD selectaţi pe sprânceană de Liviu Dragnea sunt adepţii războiului politic total cu PNL, indiferent că ar arunca România în criză economică, numai să aibă parte de un mandat întreg până la alegerile legislative la termen. Pe aceştia, Ciolacu abia aşteaptă să-i epureze din viitoarea legislatură a Parlamentului, pentru a-şi consolida poziţia în fruntea partidului. Iar unii au început să plece de îndată ce şi-au dat seama că nu vor mai figura pe liste. Startul l-a dat Pleşoianu, recent demisionar din PSD care, cel mai probabil, va coagula în jurul lui un nou proiect politic. Va călca pe urmele lui Bogdan Diaconu şi Ninel Peia, ambii desprinşi din PSD pentru a fonda partide ultranaţionaliste.

Ce înseamnă de fapt blatul? 

Sensul de acord ilicit pentru cuvântul „blat” îl avem de la Блат din limba rusă, termenul argotic pe care contrabandiştii din Odessa îl foloseau pentru a desemna în mod subtil înţelegerile clandestine cu autorităţile. Blatul era la origine o hârtie (asta şi înseamnă în germană şi idiş), un bilet de voie emis de o autoritate publică. Apoi s-a abstractizat, desemnând orice acţiune care conferea unei activităţi ilicite o aparenţă de acoperire legală. Când instituţiile de supraveghere se făceau că nu văd contrabanda, acesta se numea blat şi era urmat de împărţirea profitului obţinut de pe urma comerţului fraudulos. Blatul reconcilia interesele celor două părţi (contrabandiştii şi funcţionarii corupţi), însă cei care făceau comerţ legitim şi bugetul de stat aveau de pierdut. De aici caracterul ilegal şi imoral al blatului.

Cuvântul „blat” s-a împământenit în jargonul presei sportive, în special fotbal, pentru a denumi general vicierea rezultatului prin intermediul unei înţelegeri oculte menite să aducă un avantaj necinstit sau un câştig nemeritat unei (sau ambelor) părţi, respectiv o pierdere părţilor care joacă cinstit. Blatul este împotriva regulamentului şi a devenit faptă penală în ultimele decenii, când mafia pariurilor a început să strice nobleţea sportului.

Blatul politic nu este nici ilegal, nici neregulamentar, cu condiţia ca obiectul negocierii să nu fie în sine dincolo de lege. Blatul între partide este cel mult imoral, pentru că faptele politicienilor contrazic vorbele servite alegătorilor. Însă a negocia cu alt partid înseamnă a respecta electoratul pe care acel partid îl reprezintă în funcţiile publice pe care le deţine. Iar a negocia pentru evitarea unei crize politice din care, pe termen scurt, ar avea de pierdut nu atât politicienii, cât mai ales alegătorii tuturor partidelor, este probabil cea mai bună justificare.

Politica înseamnă negociere – în accepţiunea ştiinţelor politice – iar actul negocierii poate avea loc transparent sau în spatele cortinei. Una dintre cele mai grave critici aduse modului de a face politică în România după 1990 este aceea că o generaţie întreagă de politicieni ai tuturor partidelor s-a format fără să stăpânească negocierea, bazându-se în schimb pe relaţiile de putere de tip feudal.

Ca jurnalist de politică ori analist este inevitabil să te raportezi la istorie, pentru că istoria este trecutul politicii. Ar fi un demers futil să enumerăm exemplele din istorie în care doi mari „jucători” au negociat o înţelegere reconciliindu-şi propriile interese divergente şi ignorând cu bună ştiinţă interesele jucătorilor mai mici. Exemple de „blaturi” sunt atât de numeroase în istorie încât le putem considera o legitate antropologică, o predispoziţie de evitare a conflictului şi reechilibrare atunci când scena este dominată de doi mai actori. Un măreţ blat între SUA şi URSS a menţinut pacea în lume timp de 45 de ani după al Doilea Război Mondial. Au existat şi pierzători, însă nu orice negociere este un blat şi nu orice blat este din oficiu rău.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite