Baza NATO în România - necesitate strategică şi responsabilitate naţională

"Înainte să cerem ceva NATO, să ne întrebăm ce facem noi pentru NATO şi mai ales pentru propria noastră apărare. O apărare care nu se face doar cu arme, ci şi cu instituţii puternice, funcţionând conform regulilor statului de drept", consideră europarlamentarul Eduard Hellvig

Intervenţia Rusiei în Ucraina obligă NATO la o reacţie fermă. Summit-ul din Ţara Galilor va fi un moment decisiv în repoziţionarea faţă de o Rusie devenită adversar cu nedisimulate pretenţii revizionist-imperialiste. Pentru prima dată după Al Doilea Război Mondial, pacea în Europa e ameninţată brutal, fapt ce obligă la o reacţie pe măsură – inclusiv crearea de noi baze NATO în Est. Dar e statul român capabil să găzduiască o asemenea bază?

Opoziţia unor state membre ale Alianţei Nord-Atlantice, precum Franţa, Spania şi Italia, faţă de ideea înfiinţării de baze permanente în ţările est-europene a rămas fără niciun temei după lansarea contraofensivei ruse în Ucraina. Există probe clare privind dislocarea de armament şi trupe ruseşti în Ucraina pentru o operaţiune de amploare, vizând menţinerea oraşelor Doneţk şi Lugansk sub controlul rebelilor pro-ruşi. Implicarea Moscovei în estul Ucrainei se transformă în război frontal cu Kievul. Îşi mai poate permite parteneriatul euroatlantic să ezite ori, şi mai grav, să închidă ochii în faţa violării flagrante de către Rusia a angajementelor sale internaţionale?

Din păcate, tentativele de mediere ale d-nei Merkel, culminând cu vizita sa la Kiev, urmată de o întânire directă Putin-Poroşenko, au eşuat până acum. Presiunea Germaniei şi ameninţările americano-britanice nu sunt suficiente în faţa unei dezlănţuiri expansioniste ce nu a întâmpinat, până acum, nici o barieră serioasă.

Trăim vremuri în care cuvintele preşedintelui Nixon sunt de o actualitate alarmantă: „Cei care au cea mai multă putere nu sunt neapărat şi cei care au cele mai bune minţi sau cele mai sigure instincte”. Până şi Nixon a simţit pe mandatul lui acest adevăr. Iar noi, europenii de azi, riscăm să devenim victimele incapacităţii propriilor lideri de a-şi îndeplini responsabilităţile ce le revin.

Lipsa reacţiei creează premisele abuzului. Iar reacţia lipseste în primul rând pentru că avem de-a face cu complicităţi.

Este cel mai grav aspect în contextul actual de degradare accelerată a securităţii la porţile NATO. Apoi, să nu uităm că lipsa de personalitate naşte lipsa de coerenţă, în cazul de faţă strategică. De ce ar ezita Putin să transforme estul Ucrainei nu într-o Transnistrie, ci într-o nouă Crimee, de vreme ce nu i se opun decât declaraţii formale, precum aserţiunea de ieri a preşedintelui Hollande – prezenţa soldaţilor ruşi „ar fi intolerabilă şi inacceptabilă”?

Merită România o bază NATO?

Polonia e singura ţară est-europeană care şi-a preluat rolul la care o obligă mutaţiile politico-strategice din regiune. România şi Polonia ar trebui să îşi asume, într-un tandem ce-ar căpăta o altă relevanţă, rolul pe care alte state europene nu sunt capabile să-l îndeplinească. E cazul să înţelegem că avem instrumente, instituţii şi oportunităţi pe care trebuie să le utilizăm. Criza ucraineană obliga Româna să se poziţioneze altfel decât o prezumtivă victimă neputincioasă, capabilă doar să ţipe după ajutor vestic. O asemenea atitudine nu inspiră respectul nici al adversarilor, dar nici al aliaţilor.

O Românie incapabilă să joace un rol proactiv atunci când vine vorba de propria apărare şi de interesele sale vitale nu va fi apărată de nimeni.

Dacă nu înţelegem acest lucru elementar, riscăm să ne trezim, în vreun punct critic al istoriei, iarăşi, în postura de balast dispensabil. Da, bazele NATO în Est, de la Baltica la Marea Neagră au devenit o obligaţie defensivă a Alianţei. Dar aceste baze militare nu pot apăra singure valorile ce stau la temelia NATO - democraţia, libertăţile fundamentale ale individului, supremaţia legii – într-un stat fragilizat de clanuri de tip mafiot, care sacrifică esenţa instituţională pentru obţinerea unui control nedemocratic în societate.

Într-o ţară cu o democraţie tot mai mult de faţadă, în care regulile jocului politic sunt schimbate în prag de alegeri prin decizii guvernamentale arbitrare; într-o ţară căzută din nou în recesiune din cauza incompetenţei Executivului; într-o ţară în care alegerile prezidenţiale din noiembrie pot însemna, la un sfert de secol de la căderea comunismului, prăbuşirea într-un autoritarism nu doar ne-european, ci şi anti-european – într-o astfel de ţară, în care, până la vârful piramidei, tranzacţionismul de cea mai joasă factură prevalează asupra responsabilităţii funcţiei publice, cât de utilă şi cât de eficientă poate fi o bază NATO?

Solicitarea autorităţilor române privind instalarea bazei NATO este corectă, dar e sabotată în primul rând de lipsa de competenţă, de credibilitate şi de responsabilitate a celor ce deţin puterea în România.

Înainte să cerem ceva NATO, să ne întrebăm ce facem noi pentru NATO şi mai ales pentru propria noastră apărare. O apărare care nu se face doar cu arme, ci şi cu instituţii puternice, funcţionând conform regulilor statului de drept.

Summit-ul NATO, în faţa unei provocări istorice

Dubla semnificaţie aniversară a Summit-ului NATO din 4 şi 5 septembrie, din Ţara Galilor, este amplificată de provocările cărora trebuie să le răspundă Alianţa Nord-Atlantică, în noul context geopolitic şi de securitate. La 65 de ani de la crearea Alianţei şi 25 de ani de la încetarea divizării Europei, pentru prima dată de la înlăturarea regimurilor comuniste, statele ce au devenit membre ale UE şi ale NATO în ultimele două decenii se confruntă cu o ameninţare făţişă la adresa stabilităţii, integrităţii şi libertăţii lor.

La această primă reuniune de acest nivel în Marea Britanie, după cea găzduită de Margaret Thatcher în 1990, NATO trebuie să-şi reformuleze strategia pentru apărarea securităţii în Europa de Est. Politica revizionistă a Rusiei, anexarea ilegală a Crimeii şi încălcarea violentă a suveranităţii Ucrainei obligă NATO la o reacţie adecvată. Agresiunea împotriva Georgiei şi ocuparea unei părţi a teritoriului acestui stat, în 2008, au fost, se vede acum, doar un prim pas şi un test al reacţiei occidentale. Din păcate, există un risc major ca prudenţa UE în a adopta sancţiuni la adresa Rusiei, după violarea legislaţiei internaţionale, să fie interpretată ca o slăbiciune la Moscova. Deocamdată, toate acţiunile Rusiei indică acest fapt.

Rămâne să vedem în ce direcţie converg poziţiile euro-atlantice în faţa ameninţării comune. Şi ce va face fiecare stat în parte pentru propriul interes naţional. Şi cum vor înţelege cetăţenii unui stat membru al UE şi NATO să-şi asume, în faţa urnelor, condiţia de europeni liberi.