Bătălii electorale la români: pomeni, violenţe şi abuzuri. Cristian Pîrvulescu: „Unii tineri se tem că votul lor va avea consecinţe nebănuite“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
caricatura alegeri interbelic

În istoria Regatului României, o singură campanie electorală nu este, oficial, suspectată de fraudă – cea din 1928. Indiferent de epocă şi de regim, electoratul român n-a fost convins numai cu vorba bună, ci şi cu bâta, aşa cum şi cumpărarea votului cu o halbă de bere e o meteahnă veche. Încă de la întemeierea statului, mulţi politicieni au ştiut să numere şi buletinele furate.

„Bonjur, poporrr!“, şi-a întâmpinat electoratul Jean Lahovary (caligrafiat, vulgar, Ioan N. Lahovary, de meserie avocat, senator, ministru de Externe şi ambasador la Paris, tatăl prinţesei Martha Bibescu). Era primăvară şi se făcea campanie electorală pentru alegerile parlamentare din 1926 – „pot fi şi cele din 1922 sau 1938, tot un drac“, consemna Filip Brunea Fox într-unul din reportajele sale reunite în volum. Jean Lahovary se afla în Flămânda Olteniei, o localitate care, şi dacă a existat, n-a avut nici atunci importanţă, cum n-are nici azi. Hotărât să se adreseze solemn unei mase amorfe de anonimi săraci, s-a adaptat momentului: „Conu’ Jean a ieşit pe cerdac în costum «de ţară» (i s-a spus că săteanul e sensibil la portul naţional): pantaloni de călărie, botfori de lac, jachetă verde vânătorească, vestă galbenă cu năsturei de sidef, cravată amplă prăzulie, în care sclipea recolta a 200 de hectare concentrată în 15 carate“, consemna jurnalistul, de la faţa locului.

Portretul politicianului român aflat în campanie, din orice epocă ar fi, se schiţează, obligatoriu, în aceste mici detalii vestimentare, de efort şi de perspectivă. Numai că stângăciile boierului interbelic sunt explicate cu îngăduinţă şi umor de Brunea Fox – clemenţă de care nu pot să beneficieze chiar toţi candidaţii: „A rămas celebră această luare de contact a boierului cu obştea, într-o epocă totuşi fertilă în panglicării demagogice, în cutezanţe retorice menite «a merge la inima» (citiţi «votul») cetăţeanului, pastişând fabula cu lupul şi mielul, lupul imitând behăit inocenţa şi zbenghiul puiului de oaie. Conu’ Jean cel franţuzit şi graseiat credea că «bonjur, poporrr» e nu numai cea mai neaoşe bineţe românească, ci şi cel mai dulce, mai familiar mod de a câştiga simpatia sătenilor, adresându-li-se pe limba lor.“ Şi restul e istorie: Lahovary a fost ales senator în acel an.

Niciun guvern ce a organizat alegeri în România, cu excepţia guvernului Tătărăscu în 1937, nu le-a pierdut. raport al Asociaţiei Pro Democraţia, din 2008

O lungă tradiţie a fraudei

Inadecvarea politicianului în faţa simplului cetăţean nu e o chestiune de dată recentă şi nici una pur românească. Însă impostura şi abuzurile au fost o constantă a tuturor campaniilor electorale, încă de la înfiinţarea statului. Din Belle Époque până în zorii democraţiei postcomuniste, s-au ridicat acuzaţii de violare a votului: bătăi, arestări, constrângeri de a vota cu un partid sau de a nu vota deloc, furturi, corupere a instituţiilor statului şi eternele pomeni electorale. Nimic din toate astea n-au scăpat maşinăriilor politice şi nimeni nu le-a putut opri.

Dacă în 1857 caimacamul Nicolae Vogoride declanşa un scandal internaţional cu fraudarea alegerilor pentru divanul ad-hoc din Moldova, cu complicitatea Porţii Otomane, în epoca interbelică, tulbure şi instabilă politic, lupta pentru voturi cobora, la propriu, în stradă. Concluziile sunt tranşante şi dezarmante: „În perioada monarhică, singurele alegeri ce nu sunt suspectate de fraudă sunt cele din 1928, câştigate de ţărănişti pe fondul crizei liberalilor de după moartea surprinzătoare, în 1927, a lui Ionel Brătianu. Sistemul constituţional inaugurat în 1866 şi menţinut după modificările constituţionale din 1923 presupunea numirea mai întâi a prim-ministrului şi apoi convocarea alegerilor. Niciun guvern ce a organizat alegeri în România, cu excepţia guvernului Tătărăscu în 1937, nu le-a pierdut“, se arată în raportul „Istoria unui dezacord: uninominalul“, realizat şi publicat de Asociaţia Pro Democraţia, în 2008.

Desigur, mai târziu, scrutinele comuniste n-au reprezentat, în esenţă, decât o altă formă de represiune a statului împotriva cetăţenilor săi. O farsă uşor de desluşit: partidul era într-o continuă campanie – de glorificare a realizărilor industriale şi agricole, a eroilor muncii şi a zelului stahanovist –, cetăţeanul n-avea de ales şi cifrele de participare la viaţa statului erau, întotdeauna, acolo unde se aşteptau conducătorii să fie.

caricatura alegeri interbelic

În voia „mitocanilor“

Probabil că cel mai bine surprinde atmosfera alegerilor de dinainte de 1900 dramaturgul I.L. Caragiale. Atunci campania se făcea mai ales prin propagandă şi agitaţie la faţa locului, în stradă şi în forumuri publice, dar şi prin presă, prin ziare, broşuri şi manifeste. Însă presiunile asupra candidaţilor indezirabili se făceau cu ajutorul organelor statului. De pildă, anul 1875 a rămas în istorie drept momentul când s-a coagulat Opoziţia politică în România. În acel aprilie, guvernul conservator – „albii“ ce se plasau la dreapta spectrului politic – s-a confruntat cu nou-înfiinţatul Partid Naţional Liberal – „roşii“, stânga politică, ce se opunea marilor moşieri. Ziarul „Presa“ era organul conservator, în timp ce liberalii controlau două publicaţii: „Alegerile au fost precedate de o animată campanie dusă de ziarele «Românul», organul lui C.A. Rosetti şi al partidului roşu, cât şi de «Alegătorul liber», apărut la 23 ianuarie 1875, ce eşea de două ori pe săptămână“, consemna Constantin Bacalbaşa în „Bucureştii de altădată“.

Tradiţional, rezultatul alegerilor din Bucureşti consemna victoria sau înfrângerea pe plan naţional, aşa că aici se dădea marea bătălie electorală. Metodele de convingere a votanţilor se făceau, adesea, cu ajutorul unor agenţi electorali. Aceştia era cunoscuţi, în popor, drept „bătăuşi“, „mitocani“ ori „pantaloni creţi“. Explicaţia: „Dispuneau de o varietate de reteveie şi boxuri, şi unii aveau chiar şi revolvere. Erau recrutaţi dintre mahalagiii Bucureştilor, de şefi renumiţi, cârciumari de meserie, numiţi ori supranumiţi Trancă Temelie, Manafu Scofiţă, Vână de Bou, Falcă de Măgar, Ionică Lungu, Diaconescu Bărbosu, Gică Talianu, State Scorţeanu, Mitu Cârpă-n Nas, Jean de la Obor ş.a.“, se arată în studiul „Bucureştii în alegeri: momentul aprilie1875“, publicat de Muzeul Municipiului Bucureşti. Desigur, aceşti agenţi electorali erau fără cauză politică şi se puneau în slujba oricui era la putere. Totuşi, cei ce nu se lăsau convinşi de ei cădeau în jurisdicţia altor agenţi: „Cu supravegherea generală era însărcinat avocatul Iancu Brătescu, cunoscut ca nea Iancu Decalitru, expert în cumpărarea voturilor mahalagiilor pe vin, fripturi, mici şi bere, în campania electorală, când trecea prin toate culorile (n.r. – sectoarele) Capitalei“.

Macedonski, antielectoral

Însă în campania din 1875 a atras atenţia şi un alt episod, consemnat de Bacalbaşa: în martie, aflat la Craiova, poetul Alexandru Macedonski a fost arestat, cu acuzaţia de defăimare şi incitare la rebeliune împotriva Partidului Conservator şi a premierului Lascăr Catargiu şi a lui Carol I. Mobilul crimei: o poezie ofensatoare, care se încheia cu versurile: „Vodă Car... Vodă Car.../ Crudul Vodă Caragea!“. „Macedonski sconta această arestare ca punctul de plecare al carierei sale politice; se vedea deja omul zilei, aclamat, răsfăţat şi purtat în triumf“, comenta Bacalbaşa. „Astfel de opoziţie era la modă atunci. Fără luptă, fără nicio jertfă, un om credea că se poate face celebru cu câteva fraze cu tâlc şi cu subînţelesuri publicate ostentativ într-un ziar.“ În 1875, poetul a fost închis pentru trei luni la Văcăreşti şi, când a fost pus în libertate, a fost întâmpinat cu urale pe străzile din Bucureşti. N-a fost însă inclus pe listele liberale pentru alegerile generale, dar a intrat în administraţie, în funcţia de director şi prefect interimar al regiunii Bugeac, la Bolgrad.

caricatura alegeri interbelic

Arsenalul de luptă: bolile contagioase, jandarmeria şi cuţitul

În România Mare – când populaţia ţării s-a mărit, a fost introdus votul universal şi numărul partidelor politice a sporit – campaniile electorale au devenit adevărate câmpuri de luptă. Violenţele fizice şi abuzurile de toate felurile erau cunoscute de toţi şi toţi se resemnau în faţa lor. Victima de anul ăsta e învingătorul din turul următor – cam aceasta era gândirea politicienilor vremii. De exemplu, Constantin Argetoianu îşi amintea, în „Memorii“, despre zilele petrecute la Roman în 1922, unde a fost un candidat perdant, în ciuda faptului că era sigur de victorie – sau de fraudă.

În luna august, când convingerile politicienilor n-aveau a face cu situaţia electorală de pe teren, spiritele s-au încins în judeţul Roman. „Faţă de pericolul vădit (n.r. – pericolul fiind chiar el, Argetoianu), Manolescu-Strunga, satrapul liberal (n.r. – din partidul de guvernământ) al judeţului a întrebuinţat toate mijloacele cunoscute ca să intimideze alegătorii noştri (n.r. – Argetoianu, ilustru traseist politic, candida din partea averescanilor) şi să rupă din voturile lor“, relata politicianul, care continua prin a descrie aceste mijloace de intimidare. „Comune au fost declarate contaminate de boli contagioase şi izolate, oameni au fost bătuţi şi terorizaţi – alţii arestaţi spre a fi puşi în libertate a doua zi după alegeri“. Şi elabora: satul Oţeleni (azi, comună din judeţul Iaşi) a fost declarat contaminat de holeră şi închis; Vasile Albu a fost „bătut la sânge de însuşi prefectul“, iar Ştefan Manea şi mulţi alţii, bătuţi şi arestaţi.

Comune au fost declarate contaminate de boli contagioase şi izolate, oameni au fost bătuţi şi terorizaţi – alţii arestaţi spre a fi puşi în libertate a doua zi după alegeri. Constantin Argetoianu, în „Memorii“

Pe lângă toate aceste abuzuri făţişe, Argetoianu povesteşte că venise în judeţ cu amicii săi politici – Georgescu-Bârlad, fost prefect de Tutova, Tănăsescu, fost senator, şi colonelul Măicănescu, fost prefect – şi toţi au fost bătuţi crunt şi sechestraţi câteva ore. „În zilele de alegere, sate întregi au fost oprite samavolniceşte de jandarmi să vină la vot. Prietenii mei au izbutit să pună mâna pe următorul «ordin circular» adresat jandarmilor, ordin pe care-l reproduc aci în facsimile, pentru desfătarea generaţiilor viitoare: «Veţi da tot concursul cerut delegaţiilor Guvernului de orice natură ar fi concursul cerut. La dispoziţia cărora sunteţi pe timpul alegerilor».“

După închiderea secţiilor de vot şi constatarea înfrângerii, Argetoianu s-a resemnat. La scurt timp, însă, Manolescu-Strunga i-ar fi povestit cum s-a petrecut frauda: urnele au părut sigilate deasupra, dar voturile au fost schimbate pe dedesubt. La fundul cutiei s-ar fi creat o crestătură pe unde au fost scoase voturile pentru Opoziţie şi introduse cele liberale. În fine, Constantin Argetoianu a rămas cu această întrebare în gând: care-a fost rostul violenţelor dacă voturile tot se furau? Din obişnuinţă, pare să fie răspunsul.

caricatura alegeri interbelic
  Să fim drepţi. Noi sau partidele celelalte carile n-au făcutără nimic ca să ne mai răcorească? Mă rog, stropim noi cartierul în fitece zi? Ne gândim noi la ploaie? Da, domnilor, vom avea ploaie. Am organizatără pe mâine o procesiune. Care din opoziţie s-a dat cu ideea să facă aşa ceva?    Discurs electoral, redat de Brunea Fox, în „Reportajele mele“

O campanie împotriva soarelui

Promisiunile electorale vizau, ca de obicei, tot spectrul de nevoi, mici şi mari, urbane, rurale şi personale. Uneori, forţa partidului se opunea însă chiar şi naturii însăşi. Brunea Fox consemna un episod petrecut la campania din 1927. Era luna iulie şi soarele se ridicase arzător peste Bucureşti. În Hala Traian, liberalii organizau manifestaţie mare. „Placarde uriaşe, întinse de-a curmezişul străzii, afişe mici, distribuite de copii, reclame la cinema şi, lovitura cea mare: doi stâlpi de paradă anume amenajaţi în faţa halei, cu tricolorul devenit al partidului, desfăşurat peste fotografia «salvatorului neamului». Toate bune. Numai că, vezi dumneata, nimeni nu s-a gândit că soarele (al cui semn electoral o fi?) va face opoziţie“, povestea jurnalistul. După două zile de caniculă, duminică, cei peste 2.000 de manifestanţi stăteau îngrămădiţi şi termometrele înregistrau 40 de grade la sol. „În mai puţin de o oră, grădina devenise un azil de suspine. Ca un făcut, nici un nor, nici măcar o umbrelă. Era un soare ce vărsa apă fiartă peste chelii, chici, cefe, fără cruţare. Sudoarea curgea gârlă.“ Discursurile înflăcărate ale celor 15 candidaţi urcaţi pe scenă n-au făcut nicio vâlvă, până când unul, mai viclean, s-a gândit să atace direct problema şi să le promită oamenilor adunaţi rezolvarea: „Domnilor, de două zile ne bântuie o arşiţă cumplită. Mă uit la dumneavoastră şi mă trec năduşelile de milă. Mă rog, cine e de vină? Să fim drepţi. Noi sau partidele celelalte carile n-au făcutără nimic ca să ne mai răcorească? Mă rog, stropim noi cartierul în fitece zi? Ne gândim noi la ploaie? Da, domnilor, vom avea ploaie. Am organizatără pe mâine o procesiune. Care din opoziţie s-a dat cu ideea să facă aşa ceva?“, îi consemna Brunea Fox discursul, fără să omită şi deznodământul. Omul a făcut insolaţie. Două zile a stat la pat.

caricatura alegeri interbelic

Cronica unei campanii cu rezultat stabilit

Din 1938 până în 1946, românii n-au mai votat. După regimul autoritar carlist au venit, pe rând, statul naţional-legionar şi regimul Antonescu, peste care s-a suprapus războiul mondial. România se afla sub ocupaţie sovietică atunci când a fost decisă organizarea de alegeri, la presiunea comuniştilor şi ca urmare a crizei politice provocate de demisia Guvernului Rădescu, pe 28 februarie 1945. Campania electorală din toamna lui 1946 a rămas o bornă nu numai pentru că a fost prima dată când au votat, necondiţionat, şi femeile. Confruntarea dintre comuniştii coalizaţi în Blocul Partidelor Democrate (BPD) şi partidele istorice a fost brutală. Istoricii au consemnat că alegerile au fost fraudate, iar scorul era ştiut dinainte. „Se pare că rezultatul fusese stabilit înaintea scrutinului, în cabinetul ministrului de Interne, comunistul Teohari Georgescu“, scria Ioan Scurtu în „Istoria contemporană a României“.

Campania electorală a BPD nu s-a făcut însă numai cu ciomagul. „Resursele investite de BPD în campanie au fost însemnate – au fost «scoşi din producţie» aproximativ 4-5.000 de muncitori, care au format echipe electorale cantonate în 25 de localuri de prin ţară – fiecare dintre acestea dotate cu 50-100 de paturi, baie, cantină, vehicule, depozit de benzină şi atelier de reparaţii. Acestea au devenit nişte centre de comandă de unde se «lansau» acţiunile electorale. Propaganda electorală a BPD-ului a fost susţinută activ de presă, radio şi cinematografie. Un alt element important l-au reprezentat tipăriturile: broşuri, pancarte, machete, panouri. Tot aşa, în campania electorală a BPD-ului au fost implicaţi şi mulţi artişti, actori, cântăreţi, instrumentişti – organizaţi în echipe teatrale-culturale, conduse de artişti consacraţi, cum ar fi Niky Atanasiu, Titi Botez, N. Făgădaru, Jules (Iuliu) Cazaban“, scrie istoricul Ştefan Bosomitu pe blogul personal.

În jurnalul său, disidentul Gheorghe Ursu povesteşte cum a trăit el campania. În acel noiembrie friguros, tânărul Ursu a strigat „Votaţi Soarele!“ prin satele din zona Galaţiului. Încrezător în învăţămintele primite de la partid, încerca să anihileze eforturile „bandiţilor de istorici“: în satul Independenţa, de pildă, a simţit cu adevărat febra electorală. „A început inima să-mi bată-n piept a luptă; pe garduri şi pe copaci Ochiul manist (n.r. – simbolul PNŢ era ochiul) veghea perfid“, scria disidentul cu ironie. După închiderea urnelor, Ursu a cunoscut şi alte aspecte ale campaniei. În jurul său, oamenii se lăudau cum au votat de patru ori, iar de la tatăl său, care fusese preşedintele unei secţii de votare, a aflat că-şi îndeplinise sarcina de partid prin ştampilarea a câteva sute de buletine de vot cu Soarele şi simpla lor introducere într-o urnă care a fost imediat sigilată.

caricatura alegeri interbelic

Libertatea din Duminica Orbului

Foto: Susţinătorii FSN, cu afişe electorale, în mai 1990;
Sursa: Arhiva MNIR

alegeri 1990 sursa mnir

Primele alegeri libere, după căderea comunismului, au avut loc pe 20 mai 1990. După două luni de campanie electorală, în ziua care a rămas în istorie drept „Duminica Orbului“, românii şi-au ales parlamentarii, dar şi preşedintele. Opţiunile prezidenţiale au fost bătrânul liberal Radu Câmpeanu, ţărănistul cu papion Ion Raţiu şi Ion Iliescu, fost lider al Asociaţiei Studenţilor Comunişti, fost secretar de partid, dar şi fost disident în monolitul politic. Dezbaterile electorale – mai ales lecţia despre democraţie a lui Raţiu – şi manifestaţiile publice au rămas memorabile. „Mă simt atât de liber, de fericit şi, mai ales, încrezător. Am speranţe uriaşe“, spunea în acele zile un român pentru presa internaţională.

După cinci decenii de simulacru electoral, cetăţenilor li s-a permis să se prezinte la urne şi să se facă voia lor: 86,19% din populaţie şi-a exercitat dreptul la vot şi l-a dat câştigător pe preşedintele Ion Iliescu, aducând la putere Frontul Salvării Naţionale.

Faptul a fost însemnat: „Potrivit proiecţiilor bazate pe sondaje realizate în 252 de locuri de votare din toată ţara, Ion Iliescu, şeful Frontului şi şeful interimar al statului, a câştigat 83 la sută din voturi pentru preşedinte (n.r. – în final, a avut 85%). Frontul a câştigat, de asemenea, 66% la alegerile pentru Adunarea Naţională şi Senat (n.r. – rezultatul final a fost 67%), potrivit sondajelor efectuate de Infas, o organizaţie de cercetare a opiniei politice din Germania de Vest. Majoritatea partidelor de Opoziţie au avut rezultate dezamăgitoare, cu mult sub aşteptările lor“, scria „The New York Times“ pe 21 mai.

   

Cristian Pîrvulescu, politolog: „Comunicarea directă cu publicul este o aparenţă“

Pentru a înţelege dinamica alegerilor la români şi felul în care s-au schimbat tehnicile de campanie în ultimii ani, am stat de vorbă cu politologul şi profesorul universitar Cristian Pîrvulescu. Alegerile locale au devenit, explică specialistul, o încălzire, un antrenament al partidelor politice pentru parlamentare, căci o victorie la locale poate propulsa candidatul şi partidul său către noi fotolii, mai sus puse. De asemenea, 2020 a fost, mai presus de orice, anul pandemiei, iar scena politică a fost părăsită timp de două luni. Efectul? Efervescenţa politică din vară, când fiecare partid a încercat să pună reflectoarele pe propriile realizări şi să atace cât mai vehement adversarul. Cristian Pîrvulescu explică şi rolul comunicării politice pe reţelele sociale, dar şi reticenţa tinerilor de a participa la vot: încă nu-i înţeleg nici rostul, nici forţa.



Foto: Adevărul/ Eduard Enea

cristian pirvulescu foto eduard enea

„Weekend Adevărul“: Au fost întotdeauna campaniile electorale şi prilej de divertisment?

Cristian Pîrvulescu: Sunt oameni care privesc latura umoristică a acestor campanii. Îmi aduc aminte cum descrie Caragiale campaniile electorale de la sfârşitul secolului al XIX-lea, manifestaţiile politice din „O noapte furtunoasă“, campania din „O scrisoare pierdută“. Toate acestea arată că există şi aspecte care pot fi considerate umoristice, iar cei care le privesc astfel devin apolitici, nu participă. Au iluzia că, dacă se separă de politică, sunt protejaţi. În realitate, cad într-o capcană. Dar nu înseamnă că nu trebuie să tratăm cu umor politica, pentru că altfel devenim mult prea serioşi.

În timpul campaniei electorale pentru alegerile locale din acest an, informaţiile din mass-media şi postările de pe reţelele de socializare s-au învârtit în jurul Capitalei. Nu prea suntem la curent cu atmosfera de campanie din celelalte judeţe. De ce?

Este de fapt un dat al campaniei electorale de după 1992, pentru că alegerile locale sunt programate în acelaşi an cu alegerile parlamentare şi sunt un bun test. Iar alegerile pentru Bucureşti devin un test capital pentru partide. În 1992, 1996 şi 2004, opoziţia anti-FSN (n.r. – Frontul Salvării Naţionale), anticomunistă, a câştigat marile oraşe şi în special Bucureştiul. După 2008, PSD a preluat Bucureştiul, întâi prin Sorin Oprescu, independent, apoi, din 2016, prin intermediul Gabrielei Firea. În 2008, Oprescu, fără ştampila PSD, care rămânea destul de riscantă, a câştigat împotriva lui Vasile Blaga. Acum este prima dată când se prezintă o unitate a dreptei. Traian Băsescu, ca de obicei, încearcă să rupă ceva şi pune în pericol poziţia lui Nicuşor Dan, din diferite motive. Probabil din orgoliu, calcul politic, calcul pe termen scurt şi lung, şi calcul în raport cu rolul său în istorie. Rezultatele alegerilor din Bucureşti îi pot da şansa să-şi reabiliteze relativ imaginea.

„Grupurile de influenţă, foarte active“

Cum aţi amintit mai devreme, anul acesta există o coaliţie a dreptei politice, între USR-PLUS şi PNL.

Ar putea să învingă în majoritatea sectoarelor din Bucureşti şi asta ar da un semnal important pentru alegerile parlamentare. În USR, situaţia nu este nici pe departe foarte clară şi victoria din Bucureşti ar putea reconforta, într-o oarecare măsură, conducerea actuală, care nu este în cel mai bun moment, în raport cu alegătorii. Gabriela Firea este o adversară a actualului preşedinte PSD (n.r. – Marcel Ciolacu) şi o victorie o propulsează ca un posibil candidat pentru preşedinţia partidului, după parlamentare, şi, de ce nu, candidat pentru preşedinţia României, în 2024. În PNL, Ludovic Orban a jucat o carte importantă când l-a susţinut pe Nicuşor Dan. Un insucces poate că n-ar duce imediat la un cutremur, dar, cu siguranţă, ar da apă la moară criticilor.

campanie 2000 bucuresti

Foto: În 2000, Traian Băsescu s-a confruntat cu Sorin Oprescu în campania electorală din Bucureşti

Spuneaţi, în 2016, că partidele politice şi-au lansat campaniile doar aparent. Ce s-a schimbat în acest an?

Sunt foarte active grupurile de influenţă din spatele partidelor politice. Spre deosebire de 2016, bătălia este mult mai importantă. Este o bătălie între cei care au interese în zona investiţiilor în construcţii şi cei care vor ca situaţia care a adus Bucureştiul într-un impas să se schimbe. De aceea, există atacuri. Şi Traian Băsescu a fost atacat când a candidat în 2000, intrând în turul doi. A fost trimis să candideze, ca să dispară din politică, pentru că era incomod pentru Petre Roman şi a câştigat pentru că imaginea PNŢ (n.r. – Partidul Naţional Ţărănesc) era deja compromisă. Gândiţi-vă dacă în 2000 n-ar fi câştigat Traian Băsescu... Înfrângerea în Bucureşti a PNŢ şi a CDR (n.r. – Convenţia Democrată Română) a dus la o situaţie aberantă, în care un partid de extremă dreaptă a devenit al doilea partid al României, PRM (n.r. –Partidul România Mare a ieşit pe locul doi la parlamentarele din acelaşi an).

„Rezultatul bătăliei este incert“

Cum se întâmplă, de obicei, în campaniile electorale, pe scena politică observăm diverse atacuri ale partidelor. A ajuns pe reţelele sociale chiar şi un clip fake, cu presupuşi voluntari ai USR-PLUS, aparent din comunitatea LGBTQ.

Da, voluntarii din Voluntari. Acest clip sugera că susţinătorii USR sunt homosexuali, lesbiene, transexuali, în condiţiile în care Nicuşor Dan s-a retras de la conducerea USR şi din USR din cauza discuţiilor legate de referendumul pentru familie. A fost o încercare de a pune o etichetă falsă pe Nicuşor Dan, a cărui poziţie este mai degrabă conservatoare. A fost şi o încercare de a pune USR într-o situaţie complicată, în sensul în care electoratul conservator să fie mobilizat împotriva candidaţilor USR – electorat care nu a ieşit la referendumul din 2018. Sunt dintre cei care sunt convinşi că românii n-au devenit mai liberali după 2018, dar nici nu s-au lăsat târâţi într-o capcană de politicienii care folosesc religia doar pentru a-şi întări poziţia politică. Nicuşor Dan este, în primul rând, un ONG-ist, ceea ce are avantaje, dar şi dezavantaje.

Nicuşor Dan a atacat recent PSD, în contextul în care Dana Budeanu a făcut publică înregistrarea unei discuţii dintre acesta şi un consilier al primarului PSD din Sectorul 4. 

„Caracatiţa PSD-istă“ nu ştiu dacă a fost un răspuns pregătit înainte de atacul Danei Budeanu, apropiată a Gabrielei Firea. Pandele şi Firea au făcut o eroare strategică pe 14 septembrie, au făcut ceea ce alţi părinţi n-au putut: au intrat în şcoală şi s-au fotografiat. Pentru electoratul lor a fost o dovadă de teribilism. De aceea, PSD a scos armamentul din dotare, respectiv această înregistrare a conversaţiei dintre consilierul primarului Sectorului 4 şi Nicuşor Dan. Există şi un risc, pentru că acest tip de campanie uneori produce şi efecte contrare. Aşa nu se creşte numărul de votanţi ai Gabrielei Firea şi nici nu se încearcă, se încearcă demobilizarea electoratului nehotărât, care ar putea să voteze cu Nicuşor Dan. Pentru a reechilibra situaţia, Nicuşor Dan a scos mult mai repede „caracatiţa“, la care adaugă alte lucruri, ca să atragă atenţia asupra sistemului de împărţire a prăzii din Bucureşti. Se adresează electoratului său şi celor care ar fi tentaţi să părăsească bătălia, spunându-le care e miza reală. Ceilalţi vor să sugereze că Nicuşor Dan este, de fapt, un individ care poate fi uşor coruptibil. Rezultatul bătăliei este incert.

Foto: În 2012, candidaţii au dus
din greu lupta electorală;
Sursa: ceicunoi.wordpress.com

campanie 2012

Inovaţiile politicienilor

Cum vă amintiţi atmosfera din timpul campaniei electorale pentru alegerile locale din 2012, un an, poate, la fel de zbuciumat precum acesta?

A fost o agitaţie politică mult mai mare în 2012. Am avut manifestaţiile care au dus la căderea Guvernului Boc şi la instalarea Guvernului Ungureanu. A fost un succes clar şi aşteptat al USL-ului, format din PSD şi PNL. A existat o campanie personalizată care anticipa deja referendumul pentru demiterea lui Traian Băsescu din iulie. Traian Băsescu a declanşat scandalul privind plagiatul lui Ponta, Ponta a rezistat, alianţa a rezistat, a încercat să contraatace. 2020 este anul pandemiei, care a amorţit politica două luni. Singurii care au avut microfonul au fost reprezentanţii Guvernului. Odată ce au ieşit din amorţeală, partidele politice au fost obligate să recupereze cu mult consum de energie. PSD era deja de anul trecut în defensivă. La finalul alegerilor, ar putea, totuşi, să demonstreze că a fost, de fapt, câştigător, pentru că probabil va avea cel mai mare număr de primari.

Ar putea fi mai scăzută prezenţa la vot, în 2020, din cauza pandemiei?

Nu cred. La sfârşitul lui septembrie lumea nu va mai fi în concediu, cum se întâmpla în iunie, când aveau loc, de obicei, alegerile. Politicienii au fost mereu inovativi. La alegerile locale din 2008, în al doilea tur, care era crucial în Bucureşti, luni a fost zi liberă, pentru o nouă sărbătoare religioasă. Atunci au rămas câteva mii de tineri bucureşteni în staţiunile montane, iar diferenţa a fost suficientă pentru ca Oprescu să câştige. În Bucureşti, întotdeauna a fost prezenţa redusă şi câteva mii de voturi pot să facă diferenţa. Nu mă aştept ca acum să fie mai redusă decât la alegerile locale precedente, ba chiar ar putea să crească ca reacţie la campaniile negative.

Politicienii nu pot să comunice, pot să se joace cu comunicarea. Pentru a le răspunde tuturor celor care au întrebări e nevoie de o echipă care să găsească soluţii. De exemplu, – fac apel la campania lui Trump – vedem cum răspunsurile la întrebările posibile sunt deja în mare măsură fabricate.

Vă propun o scurtă analiză a unor sloganuri de campanie: „FIREA Oamenilor“ şi „Împreună construim noul Bucureşti“.

Sloganul „FIREA Oamenilor“ (n.r. – de la „Forţă, Iubire, Realitate, Eficienţă şi Adevăr Oamenilor“) nu spune multe lucruri. Sloganul în politică a fost întotdeauna important. Vă dau exemplu un slogan de mai bine de 2000 de ani: „Veni, vidi, vici“ (n. r. – „Am venit, am văzut, am învins“). Cezar era politician şi l-a transmis simplu – nu existau pancarte şi publicitate –, erau oameni plătiţi să spună asta la fiecare colţ de stradă. Populiştii – Cezar a fost unul dintre ei – au folosit forţa sloganului. Acest slogan care trimite la un aşa-zis set de valori nu este unul incitant, dar nici nu e nevoie de unul, pentru că electoratul Gabrielei Firea este activ. Dar un „Make America Great Again“ (n.r. – „Să facem America măreaţă din nou“) nu strică niciodată. Sloganul a fost folosit de Ronald Reagan, în campania din 1980, şi de Bill Clinton, în campania din 1992, dar cel care i-a schimbat sensul şi semnificaţia şi l-a făcut să devină important a fost Donald Trump, care venea din televiziune. E o calitate pe care o are şi Gabriela Firea: vine din televiziune, nu din politică. De asta l-a invitat pe Nicuşor Dan la o confruntare, sperând că poate să controleze o confrunatre verbală, având în vedere experienţa din faţa camerei de luat vederi. Iar sloganul de campanie al lui Nicuşor Dan trimite la Uniunea Salvaţi Bucureştiul, pe care a creat-o mai demult, şi la Uniunea Salvaţi România. Nişte scriitori de sloganuri propun mesajele şi sunt verificate în focus grup, adaptat diferitelor tipuri de public, pentru a se vedea reacţia participanţilor. Probabil că a părut sloganul cel mai uşor de asociat imaginii lui Nicuşor Dan, imaginea de unitate este importantă în campania sa. 

Cum comunică candidaţii pe reţelele sociale

Astăzi, candidaţii pot să le transmită mesaje alegătorilor direct, prin intermediul reţelelor de socializare. Este o iluzie această formă de comunicare?

Politicienii nu pot să comunice, pot să se joace cu comunicarea. Pentru a le răspunde tuturor celor care au întrebări e nevoie de o echipă care să găsească soluţii. De exemplu, – iar fac apel la campania lui Trump – vedem cum răspunsurile la întrebările posibile sunt deja în mare măsură fabricate. Comunicarea directă cu publicul este o aparenţă care trebuie să răspundă nevoii publicului de a fi ascultat. Dar publicul nu poate fi şi urmărit, iar rolul sondajelor de opinie este de a decela, în măsura în care se poate, între diferitele tendinţe din opinia publică.

Apelul la emoţie îl regăsim şi pe contul de Facebook al PSD, şi pe cel al USR. De pildă, USR întreabă: „Pe cine votezi la Primăria Timişoara? Primar iubitor de funcţii şi de scandal sau un profesionist în administraţia publică“?

O campanie pe Facebook atinge un anume tip de electorat, nici pe cel foarte tânăr, nici pe cel vârstnic, de peste 60 de ani. Cei care au sub 24 de ani s-au dus pe alte reţele sociale şi pe ceilalţi nu prea îi vezi pe reţelele sociale. Acel tip de public este setat deja să asculte un anume mesaj, reţeaua socială presupune deja acceptarea implicită a unui set de valori şi de atitudini politice. Pentru PSD va fi mai greu să comunice pe Facebook decât pentru USR, pentru că electoratul său nu e acolo. Iar bătălia aceasta tradiţională în România între Facebook şi televiziune contează foarte mult. Electoratul lui Nicuşor Dan e mai tânăr, este şi foarte suspicios, pentru că primeşte multe informaţii. Aici sunt riscurile: dacă începe să-şi pună întrebări în legătură cu moralitatea lui Nicuşor Dan, situaţia poate să evolueze în mod neplăcut.

pista biciclisti

Foto: Bucureştiul încă nu e un oraş smart; Sursa: spatiulconstruit.ro

Competiţia realizărilor

Promisiunile candidaţilor, indiferent de partidele politice pe care le reprezintă, sunt asemănătoare: piste pentru biciclete, fluidizarea traficului, parcări şi grădiniţe noi, spaţii verzi, rezolvarea problemei poluării şi a reţelei de termoficare.

Acum este şi o bătălie a realizărilor. PSD a încercat să profite de inaugurarea podului suspendat de la Ciurel şi răspunsul PNL-ului a fost inaugurarea a 18 kilometri de autostradă. Nu sunt multe realizări ale Gabrielei Firea, dar ea a fost în confruntare cu Liviu Dragnea, care i-a tăiat finanţarea în Bucureşti, începând cu 2019. Încearcă să dovedească că, totuşi, sunt unele realizări. De unde nu existau aproape deloc, avem şi metrou în Drumul Taberei, şi intrare dinspre A1 pe la Ciurel, şi cei 18 kilometri ai autostrăzii Transilvania (n.r. – între Târgu Mureş şi Câmpia Turzii). Din punctul ăsta de vedere, concurenţa nu e rea. În ce priveşte USR, este vorba de un partid care are şi un element ecologist. Soluţii ecologiste pentru reducerea traficului există şi se folosesc în toate marile oraşe, dar nu sunt pe placul şoferilor: reducerea vitezei, amenzile dure, blocarea circulaţiei, introducerea unor taxe. Nu e uşor de rezolvat problema unui oraş de genul acesta. Să ne gândim şi la altceva: dacă Firea va câştiga alegerile datorită candidaturii lui Traian Băsescu şi a imposibilităţii lui Nicuşor Dan de a performa dincolo de anumite limite, se va lovi de un consiliu local advers, dominat de PNL şi USR, iar asta va complica şi mai mult lucrurile. Vor urma patru ani în care nu se vor putea elabora politici publice.

Dezbateţi cu studenţii dumneavoastră participarea la vot, ţinând seama de absenteismul tinerilor la alegerile politice?

Studenţii mei de la Ştiinţe Politice participă, uneori, mai mult decât mi-aş dori. Participă chiar în campaniile politice. Dar la Jurnalism am constatat că studenţii sunt reticenţi să participe la vot, considerând că este ceva care nu are legătură cu viaţa lor, că totul este manipulat. Nu au înţeles că în politică nu contează cum votezi imediat, ci contează efectul votului, care poată să apară instantaneu sau peste ceva vreme. Unii tineri se tem că votul lor va avea consecinţe nebănuite şi nu-şi doresc acest lucru. Spre deosebire de adulţi, care au interese mai clar pronunţate, la tineri cred că este vorba de multă timiditate. În realitate, sunt foarte politici, dar sunt absenteişti.

Politică



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite