Bătălia din care lipsim

În principiu, e foarte bine să nu fii implicat într-o bătălie. Aşa ne învaţă şi înţelepciunea noastră multimilenară ce le-a spus mereu trăitorilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic că, nu-i aşa, "capul plecat, sabia nu-l taie".

Drept care, deloc ademeniţi de perspectiva unei morţi exemplare sau glorioase, am fost, istoric vorbind, mereu tentaţi de oferta cu mult mai comodă a supravieţuirii, motivul invocat fiind destinul nostru de ţară la margine de imperii.

Un comportament niciodată ofensiv, niciodată însoţit de acceptarea unor riscuri existenţiale majore, uşor previzibil şi, poate tocmai din această cauză, necompetitiv în raport cu ceilalţi, cei pentru care lupta a fost condiţia de viaţă, iar victoria - singura posibilitate onorabilă şi acceptabilă. Am acceptat de prea multe ori un determinism absolut, o voinţă a destinului închisă în formularea imbecilă "asta e, ferească Dumnezeu de mai rău", care ne-a împins să acceptăm, mai nou, degradarea fără precedent a capacităţii noastre competiţionale ca ţară, cea pe care o simţim cu toţii în ultimii ani de zile.

În jurul nostru se duce o bătălie cumplită. Nu are nici un fel de legătură cu cafteala de mahala din politica dâmboviţeană, se duce independent de voinţa sau chiar de ştiinţa noastră. Este bătălia crâncenă, fără mănuşi şi fără iertare, pentru resurse. Acesta este cel de-al treilea răzoi mondial, iar mizele sunt controlul resurselor energetice şi al celor alimentare (aici incluzând şi sursele de apă). În funcţie de cine le va deţine şi va fi şi capabil să le asigure protecţia, cel puţin pe termen mediu, se va redesena harta geo-politică a acestui început de secol. 

Cu siguranţă, rezultatul final va fi cu totul surprinzător, pentru că marile supra-puteri de ieri vor trebui să împartă scena cu ţările (sau continentele) mari deţinătoare de resurse şi care, în ultimul deceniu, priviţi doar la exemplul Braziliei, şi-au creat vaste capacitaţi naţionale de procesare, capacităţi dublate de infrastructuri critice de cel mai înalt nivel tehnologic. 

Cele care au rezolvat astfel, la modul cel mai inteligent şi economic viabil, problema care la noi a provocat jelania cu conotaţii penale de securitate naţională atâtora dintre neaveniţii care au ocupat fotoliile puterii, cei care spuneau, dacă mai ţineţi minte, că România trebuie să-şi abandoneze statutul de producător de materii prime, pentru că putem importa mai ieftin şi chiar produse mai bune... Câştigătorii bătăliei de acum sunt tocmai statele în curs de dezvoltare care şi-au securizat rolul de producător agricol major şi pe produse  strategice, cele pe lista scurtă de strictă necesitate.

Am ajuns, în urma unei politici de-a dreptul iresponsabile în domeniu, să devenim, în ultimii ani, un importator tenace de produse agricole de bază şi, cel mai grav, am ajuns să fim dependenţi de importurile agricole în domenii-cheie. Exact la fel cum am procedat şi în domeniul politicii energetice, discursul anti-rusesc cu orice preţ şi cu orice ocazie lăsându-ne doar şansa teoretică a conductei Nabucco, în timp ce Southstream trece pe la fraţii bulgari, securizându-i energetic, nemaivorbind şi despre dezvoltarea importantă a capacităţilor lor de producţie agricolă.

Am pierdut, cu voioşie, pieţele tradiţionale de odinioară, în special cele ruse şi chineze, pentru accesarea cărora de două decenii se bat toate marile puteri ale lumii. Am uitat complet că am avut relaţii excepţionale cu Africa, locul unde toată lumea trimite cei mai buni negociatori în speranţa, din nou, a accesării pieţei resurselor.

Poate acest nou guvern va înţelege că urgenţa naţională este intrarea în această bătălie, folosind ceea ce a mai rămas din ceea ce odată erau argumente incontestabile. România are resursele necesare unei poziţionări excepţionale pe piaţa producţiei agricole şi poate deveni şi un pol de transport de redistribuţie a resurselor energetice. Pentru asta, însă, ar trebui desenată harta intereselor naţionale în concordanţă cu o strategie generată de o viziune naţională. Dacă nu, evident, "se poate şi aşa". Oare?