Băsescu şi Pepelea

O stafie bântuie la Cotroceni. Traian Băsescu, fostul preşedinte al României, îşi continuă cu superbie un mandat superfluu. Ştiu, există mai multe opinii despre celebrul articol 83, alineatul 2, în care se spune că mandatul prezidenţial începe de la depunerea jurământului şi se încheie cu jurământul noul preşedinte.

Cred că Traian Băsescu, care de-a lungul prezidenţiei sale, după cum spunea cu mândrie chiar el, a trebuit „să forţeze Constituţia”, siluieşte iarăşi textele privind poziţia sa de putere. Suntem, a câta oară în istorie, în faţa unei situaţii absurde. Avem doi preşedinţi, unul care nu vrea să plece, celălalt care abia aşteaptă să se instaleze. În mod firesc, după validarea de pe 16 noiembrie, conform documentului emis de Curtea Constituţională, trebuia să se întrunească Parlamentul, care să accepte jurământul lui Klaus Iohannis. Acceptarea situaţiei de faţă s-a făcut în urma unei simple pretenţii verbale. Băsescu a spus, şi toată lumea l-a crezut, că mandatul lui are termen de valabilitate până pe 21 decembrie, altfel se strică.

Înainte de a calcula orele şi minutele din farmacia exercitării puterii, trebuie spus că neclaritatea provine din articolul 82 al aceleiaşi Constituţii predispuse la abuzuri, care vorbeşte doar despre necesitatea organizării unei şedinţe comune a Parlamentului. Nu există niciun text de lege care să prevadă că preşedintele trebuie să aibă un mandat cu număr exact de zile, ore şi chiar secunde. Este de altfel aberant, pentru că articolul din legea 370/ 2004 pentru alegerea preşedintelui României, stipulează clar opţiunea organizării alegerilor într-un interval de 45 de zile, nu mai mult de 5 zile până la terminarea mandatului. Prin urmare decurge de aici că mandatul „vechiului” preşedinte încetează moral în momentul în care cetăţenii şi-au ales un nou preşedinte şi juridic la depunerea jurământului. Indiferent cum am citi aceste pasaje, mandatul fostului ar trebui să înceteze la cel mai scurt timp după validarea noului preşedinte, iar jurământul ar trebui să fie depus în termen foarte scurt.

Ce se întâmplă între timp este de un ridicol mondial. Preşedintele „ales” trebuie să aştepte ca preşedintele „în funcţie” să îi predea preşedinţia. Ce are aşa multe de „predat” preşedintele Băsescu? În fond, care sunt extraordinar de complicatele documente pe care trebuie să le lase moştenire? Ca saltimbancii suiţi pe scaunul regelui în lipsa acestuia, Băsescu pretinde că trebuie să îşi exercite „mandatul”. Aidoma carnavalurilor medievale, când, pentru mai multe zile lumea era întoarsă cu susul în jos, bufoneria este luată în serios. Numai că e doar caraghios ca un preşedinte fără reprezentativitate să rămână în funcţie; pentru că preşedintele încă agăţat de funcţie susţine un partid (PMP) care se află sub pragul electoral şi care a susţinut un candidat situat pe o poziţie foarte slabă în alegeri. Băsescu, care şi-a exprimat clar dorinţa de a se înscrie în PMP după încheierea mandatului său, nu mai are legitimitate nici din raţiuni politice, nici din raţiuni electorale.

În plus, pseudo-teoreticienii politici de pe la televiziunile de la noi şi-au însuşit gogomănia cu preşedintele „ales” şi preşedintele „în funcţie”. Cu excepţia formulei „preşedintele nou ales”, care trimite evident, în spiritul legii, la idea că, odată ales preşedintele, este deja preşedinte de facto şi că trebuie să îşi exercite prerogativele, nu există niciun articol constituţional care să susţină o asemenea idee. Conceptele de preşedinte „ales” şi preşedinte „în funcţie” au fost preluate din legislaţia Statelor Unite, unde într-adevăr există această distincţie. Dar, chiar şi în teoria politică americană, preşedintele care mai stă în funcţie după alegerea unui nou reprezentat, este numit „lame duck”, adică „răţoiul cel jalnic”. Şi Traian Băsescu este un fel de labă de răţoi; nimeni nu mai vrea să aibă de a face cu el, dar el se preface că nu observă asta şi că toată lumea îl bagă în seamă.

De ce nu pleacă Băsescu? Dintr-un motiv cunoscut de mii de anii. După cum spunea remarcabilul istoric şi general grec Tucidide, ştim despre oameni că este în natura lor să vrea să rămână la putere oricând şi oricât le stă în putinţă. Această sete de putere a politicienilor, naturală uneori în sistemele concurenţiale electorale, devine caraghioasă după încetarea alegerilor. Ca într-o reprezentaţie de circ, în care sunt mimate situaţii reale cu un efect final grotesc, Băsescu mimează conducerea României. Deşi Băsescu îşi trăieşte până la capăt propria iluzie, inclusiv aceea că ar fi lăsat moştenire ceva bun, imaginea unui personaj care locuieşte ilicit un spaţiu public este ineluctabilă. Ar putea fi chiar amuzant dacă am fi într-un joc video, sau într-un simulator online, dar sunt grave consecinţele concrete ale acestui final de simulacru prezidenţial sunt grave. Când pseudo-preşedintele recurge la aşa numitele „legiferări de la miezul nopţii”, prin care preşedintele cu mandat drămuit cu mare fineţe îşi arogă gesturi cât se poate de reale, atunci marioneta fără suflet devine periculoasă.

De fapt, el face ce fac toţi preşedinţii care nu se mai dau duşi. Aşa cum s-a întâmplat în celebrul caz al lui Jimmy Carter, care a aprobat zeci de mii de pagini de reguli prezidenţiale în ultimele sale zile de la Casa Albă, în cele câteva săptămâni în care mimează că mai este preşedintele ţării şi pe ultima sută de metri, Traian Băsescu decorează personalităţi ale muzicologiei naţionale, graţiază deţinuţi falsificatori şi prezidează şedinţe despre gazul românesc. S-ar spune că nu arde gazul degeaba, dacă nu am vedea imoralitatea acestei substituiri de autoritate. Problema rămâne una simplă; Traian Băsescu, care este deja un preşedinte lipsit de consistenţă, devin un preşedinte parodic, care insistă să reprezinte România la nivelul cel mai înalt.

În timp ce Klaus Iohannis se întâlneşte pe unde poate cu Den Thompson, însărcinatul cu afaceri al SUA în România, Băsescu îşi pregăteşte participarea la Consiliul European, unde „l-a invitat” şi pe Iohannis, pentru a-l „învăţa preşedinţia”. Dincolo de întrebările legate de ce va putea face Băsescu la discuţiile despre bugetul Uniunii, care sunt poziţiile oficiale pe care le poate susţine un preşedinte agăţat de putere, dar care nu mai are susţinere parlamentară şi nici legitimitate populară, rămâne problema dublei reprezentări. Este caraghioasă situaţia în care Iohannis va trebui să fie „însoţitorul de bord” al lui Băsescu.

Aidoma personajului din povestea populară cu Pepelea, în-curând-ex-preşedintele Băsescu caută motive să îşi lase un cui bătut în pereţii de la Cotroceni. Sfatul, pentru foarte-curând-preşedintele Iohannis, este tot din poveste: „Să te fereşti de cui străin în casa ta!”.

Ca o concluzie: ar fi oportună definirea clară a acestei situaţii în legile referitoare la alegerea preşedinţilor, cu menţionarea în mod explicit, într-o posibilă amendare a textului actualei Legi 370/2004 pentru alegerea preşedintelui României, că mandatul „vechiului” preşedinte încetează în termen de cel mult 5 zile din momentul validării „noului” preşedinte, simultan cu obligativitatea ca Parlamentul să se întrunească în şedinţă comună cât mai rapid, pentru a nu mai fi pe viitor în situaţia de a avea, precum domnul Goe din povestea lui Caragiale, mai multe mame decât ne trebuie.