Nu vorbim doar de faptul că activitatea propriu-zisă a partidelor - campanii, publicaţii, evenimente, cheltuieli de funcţionare - are nevoie de bani. Ci şi de faptul că, în funcţie de modul şi de sursa de finanţare, de organizaţia sau chiar de omul care pune la dispoziţie condiţionat sau nu bani unui partid, activitatea acestuia poate fi orientată corect sau greşit.
 
Am putea compara un partid cu o companie listată la bursă. Oferta ei publică iniţială are în spate câteva idei generoase, eventual diferite de cele ale altor partide aflate deja pe piaţă, o doctrină coerentă şi promiţătoare. Cei care sunt atraşi de această ofertă interesantă pentru binele public sunt membrii de partid în marea lor masă, cetăţeni care susţin activitatea partidului prin cotizaţiile lor. Aceasta e o sursă importantă de finanţare pentru viaţa politică. Însă, continuând comparaţia cu companiile, trebuie să spunem că partidele sunt asemenătoare unor corporaţii de interes strategic pentru societate, cu impact major pentru binele public. De aceea, statul are interesul legitim să susţină financiar activitatea partidelor.
 
Pentru că, spunând lucrurilor pe nume, nu există democraţie fără partide. Iar un stat care îşi doreşte să nu alunece în autoritarism, în forme de simulare a procesului democratic, are un interes major în finanţarea partidelor politice. Tot statul are deopotrivă interesul să creeze mecanisme care să promoveze şi să păstreze echilibrul, echidistanţa şi transparenţa procesului de finanţare. În acelaşi fel în care statul păzeşte societatea şi cetăţenii de fraude economice, de instaurarea unor monopoluri sau de produse toxice, tot aşa statul are datoria să combată monopolul politic şi doctrinele toxice, extremiste, menţinând mecanismele transparente de finanţare şi îmbunătăţindu-le pe măsură ce societatea şi politicul evoluează. Acestea sunt condiţiile pe care statul le pune partidelor atunci când le finanţează: corectitudinea şi transparenţa în folosirea banului public şi zero mesaje extremiste. În rest, le susţine necondiţionat, ca instituţii esenţiale pentru democraţie.
 
În România, avem o lege binevenită a finanţării partidelor, un instrument care a eliminat multe suspiciuni privind accesul la funcţii publice ale unor potentaţi. Totuşi, ea este o lege perfectibilă. În primul rând pentru că, aşa cum e ea acum, ea încurajează centralismul structural al partidelor româneşti, despre care am vorbit într-un articol anterior, şi care preia de fapt centralismul statului român. În privinţa finanţării, lucrurile stau acum în aşa fel încât oferă putere discreţionară asupra banilor liderului central. Banii se pot îndrepta, în absenţa unor criterii clare şi echilibrate, cu precădere către filialele fidele preşedintelui de partid. Imaginaţi-vă situaţia, deloc rară la noi, în care liderul partidului de la putere este şi premierul guvernului şi veţi avea măsura distorsiunilor care se pot produce în direcţionarea banilor către organizaţiile locale.
 
Astfel de distorsiuni puse pe seama arbitrariului descurajează tocmai mecanismul de finanţare care dă măsura sănătăţii şi solidităţii unei organizaţii: cotizaţia membrilor. La fel ca o companie faţă de acţionari, o organizaţie de partid trebuie să se poarte cu aceeaşi responsabilitate faţă de membrii cotizanţi şi faţă de contribuţia financiară a acestora. 
 
Apoi, o organizaţie trebuie să prioritizeze destinaţia banilor. Astfel, dacă în ceea ce priveşte campaniile electorale şi finanţarea acestora, mecanismele de control funcţionează, iar lucrurile se petrec în general corect, mecanismele de control ale statului nu pot fi aplicate în ceea ce priveşte viaţa internă a partidelor, pentru că această interferenţă ar diminua însăşi democraţia. Când spun viaţă internă, mă refer în primul rând la crearea şi susţinerea unui aparat profesionist atât la nivel central, cât şi la nivelul organizaţiilor locale. Un partid are nevoie de experţi în diferite domenii, are nevoie pur şi simplu de manageri care să se ocupe de gestionarea problemelor curente de funcţionare, are nevoie să-şi pregătească membrii pentru fiecare etapă a vieţii lor politice publice, iar toate aceste aspecte ale vieţii de partid necesită resurse financiare.
 
În momentul de faţă, legislaţia nu a adoptat criterii de direcţionare a finanţării, lăsând la latitudinea partidelor domeniile pe care doresc să cheltuiască banii. Consider însă că, interesul statului fiind acela de a susţine partidele ca instituţii esenţiale ale democraţiei, şi nu drept cluburi de socializare, organizaţii de lobby sau camarile ale unui lider suprem, statul poate impune criteriile care să conţină în sine promisiunea că acest rol al partidelor, de actori democratici, este îndeplinit.
 
Aşa cum pentru sănătatea economică şi socială luăm în considerare procente şi praguri (ţinte de deficit, grade de îndatorare publică, procente din PIB alocate Educaţiei şi Sănătăţii etc.), la fel, pentru o viaţă politică sănătoasă putem lua în considerare procente alocate unor anumite activităţi specifice partidelor. De pildă, 25% din ceea ce înseamnă finanţarea în afara campaniilor să fie alocate resursei umane. Un minimum de 15% ar fi important să fie distribuit către mecanismele de perfecţionare ale celor care doresc să se profesionalizeze ca oameni politici. Mai departe, probabil că 25% pentru cheltuielile de administrare ar fi suficiente, în vreme ce 35% ar fi un procent sănătos pentru ca un partid să realizeze sondaje, studii de piaţă, cercetările necesare unei bune promovări ale ofertei sale politice. 
 
Desigur, aceste procente sunt strict orientative, dar vin din experienţa de lider al unei organizaţii locale care a performat mereu din punct de vedere politic şi, în plus, a oferit buni profesionişti, care şi-au făcut treaba în administraţie. Ele ar putea fi exprimate, în mecanismele legale, ca procente minime şi maxime pentru anumite domenii, după cum ar putea fi introduse şi alte criterii, respectiv direcţii de finanţare. 
 
Ideea esenţială este însă că nu trebuie să asistăm pasiv la scăderea calităţii oamenilor politici din România, acum, când simplul fapt că eşti potent financiar nu te propulsează automat cap de listă ori favorit în cursa pentru o funcţie publică. Finanţarea pe care o pune la dispoziţie statul trebuie să urmărească exact creşterea calităţii prestaţiei partidelor şi a oamenilor politici. Degradarea acestora nu poate conduce decât la alunecarea vieţii democratice în forme fără fond şi simulacru.