Banalitatea prostiei

Liviu Dragnea şi Viorica Dăncilă FOTO Mediafax

Prostia a devenit sistemică în România. Exact cum banalitatea răului este o caracteristică a statelor totalitare, cum remarcabil observa Hannah Arendt în studiul ei despre procesul lui Adolf Eichmann (Eichmann la Ierusalim – Raport asupra banalităţii răului), prostia a devenit ceva banal, asumat, normal în societatea românească contemporană.

Faptul că ai un premier prost pregătit, un ministru al Industriei incompetent şi un guru economic care îşi ascundea averea dobândită ilicit prin cimitire (o dovadă clară a unei gândiri primitive) a devenit o normalitate. Legi proaste, o administraţie locală şi centrală proastă, o clasă politică proastă, un sistem de educaţie prost, care produce în majoritate cetăţeni semianalfabeţi, contribuie la tabloul dezolant în care se zbate România.

Mai mult, în ţara noastră, prostia a devenit un criteriu în promovarea profesională. Cu cât eşti mai prost, cu atât ai şanse mai mari să promovezi în funcţii importante. Să aruncăm o scurtă privire asupra unui eveniment de actualitate, aflat în plină desfăşurare. Premierul Viorica Dăncilă este pusă să evalueze miniştrii pentru a decide o remaniere a guvernului. Ce pârghii poate folosi doamna Dăncilă în evaluare: Competenţa ei profesională? Cunoştinţele ei în materie de economie, fiscalitate, sănătate etc.? De asemenea, putem să ne întrebăm pe ce criterii va numi viitorii miniştri? Cred că mulţi dintre noi ştiu, deja, răspunsul, care va demonstra încă o dată că vorba românească „mai rău nu se poate“ capătă noi dimensiuni.

Bineînţeles că prostia, ca şi răutatea în cazul regimurilor totalitare, mai are nevoie de un ingredient pentru a deveni o caracteristică sistemică a unui stat, şi anume, obedienţa. A fi prost şi obedient îţi aşigură un statut social de excepţie. Aşa se explică cum a reuşit o masă critică de cetăţeni proşti şi obedienţi, aşezaţi în funcţii publice, să pună România la picioarele unor penali care au ca scop rezolvarea problemelor cu legea. Pentru a scăpa de această masă critică e nevoie de un antidot, care să schimbe banalitatea prostiei cu banalitatea competenţei, însă cine ni-l poate oferi?