Băile Tuşnad, „Bazinul Carpatic“ şi viitorul Europei

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Pentru a doua oară consecutiv, am participat la Universitatea de vară de la Băile Tuşnad, aflată la cea de-a douăzeci şi opta ediţie, prima fiind organizată în 1990. Pentru a înţelege mai bine care este contextul acestei reuniuni, trebuie precizat că până în 2010 se respecta fidel scopul iniţial, cel de a promova reconcilierea româno-maghiară.

Tensiunile existente erau aplanate în acest format, iar dezbaterile ajutau la menţinerea unui climat de încredere între majoritatea românească şi minoritatea maghiară din România. După 2010, implicarea Ungariei şi a elitei politice maghiare din această ţară a devenit mai pronunţată, odată cu transformarea sistemului de putere la nivel intern prin acapararea mecanismelor democratice de către Fidesz. Regimul Orban a găsit o oportunitate enormă, aceea de a se adresa diasporei maghiare din Transilvania - care constituie o bună parte a electoratului ce votează la alegerile parlamentare din Ungaria - direct, la faţa locului, nu prin intermediari. Din păcate, elita politica românească nu a sesizat la timp această transformare, a condamnat prezenţa liderilor maghiari şi, datorită poziţiei media, liderii politici moderaţi şi societatea civilă a început să nu mai fie atrasă de ideea de a participa la acest eveniment. Mulţi au refuzat invitaţia de participa doar pentru a nu fi catalogaţi de către opinia publică ca fiind adepţi ai modelului autonomiei secuieşti. În absenţa prezenţei româneşti, temele constante ale minorităţii maghiare, cum ar fi autonomia pe criterii etnice sau refuzul de a participa la celebrarea zilei naţionale de 1 decembrie şi ulterior a Centenarului, au început să fie abordate unilateral. Dialogul a devenit monolog, discursurilor de la Băile Tuşnad li s-a răspuns prin presă sau prin luări de poziţie politice.

Pe măsura conturării regimului Orban, Universitatea de Vară de la Băile Tuşnad a devenit o tribună ideală pentru liderul Fidesz, care a lansat teme cu o rezonanţă ce depăşeşte cadrul relaţiilor româno -maghiare. Lansarea şi definirea conceptului de democraţie iliberală la ediţia din 2014 a fost memorabilă. Discursul din 2018 al aceluiaşi lider este la acelaşi nivel de intensitate a ideilor.

În absenţa prezenţei româneşti, temele constante ale minorităţii maghiare, cum ar fi autonomia pe criterii etnice sau refuzul de a participa la celebrarea zilei naţionale de 1 decembrie şi ulterior a Centenarului, au început să fie abordate unilateral.

Anul acesta am participat la trei paneluri. La primul, cel intitulat „Viitorul Europei“ am făcut parte dintre vorbitori. A fost o dezbatere extrem de intensă referitoare la felul în care arată şi ar trebui să arate Uniunea Europeană, aflată în prezent la un moment de răscruce. Dată fiind diversitatea participanţilor, nu s-a discutat unilateral despre problema migraţiei. A fost vorba de o dezbatere foarte onestă legată de felul în care România şi Ungaria pot oferi un aport propriu la integrarea europeană. S-a vorbit mult despre Părinţii Fondatori ai Europei, despre politicile comune ale Uniunii Europene, despre necesitatea de a oferi şansa apartenenţei la UE statelor din Balcanii de Vest. Inutil de precizat că în acelaşi timp doamna Dăncilă se afla într-un turneu dezastruos în Muntenegru şi Macedonia de Nord. Întrebarea legitimă este de ce nu avem un cadru propriu de dezbatere a acestor idei, un cadru în care elita academică şi politică din România să ofere o viziune asupra Europei. Blamăm dezbaterile de la Băile Tuşnad dar ce punem în loc?

Al doilea panel la care am participat a fost despre legea educaţiei din Ucraina. Nu a luat cuvântul nimeni din România. Au vorbit profesori de la şcolile maghiare din regiunea Transcarpatia, membri ai Parlamentului de la Budapesta, experţi. În România am avut curajul de a invita profesori de limba română din Transcarpatia pentru a-şi exprima un punct de vedere? S-a organizat vreo dezbatere, prin intermediul MAE sau al societăţii civile? Poziţii pe Facebook sunt nenumărate pe această temă dar puţinii experţi pe care îi avem de ce nu au fost folosiţi într-un cadru instituţional? România s-a ferit să aibă aceeaşi poziţie cu Ungaria pe marginea legii educaţiei din Ucraina. Am efectuat demersuri pe cont propriu care au produs rezultate limitate. Ungaria a fost şi este mai radicală: se va bloca aderarea Ucrainei la orice organizaţie supranaţională, în primul rând UE, până când legea respectivă nu va fi abrogată în întregime. Ungaria nu doreşte un dialog pe marginea modificării sau aplicării legii, ci doar abrogarea. Am remarcat la această dezbatere prezenţa unei doamne, vicepreşedinte a Comisiei de politică externă în Parlamentul Ungariei, relativ tânără (născută în 1980), cu studii de master şi doctorat în Marea Britanie şi SUA care a vorbit impecabil despre conţinutul acestei legi, demersurile efectuate, argumentele false ale părţii ucrainene. Avem în oglindă un astfel de parlamentar român care să cunoască la perfecţie acest dosar şi să fie capabil să îl explice oricând partenerilor occidentali? Mi-e teamă că răspunsul este negativ.

Al treilea panel la care am participat a fost despre viitorul Europei Centrale. Am fost martorul şi în acest caz al unei prezenţe cu totul remarcabilă a unui membru al cabinetului de la Budapesta: tânăr, educat în marile universităţi occidentale, cu un discurs coerent. Avem ceva similar în actualul Guvern al României? Mi-e teamă că nu. A existat o prezenţă românească la acest panel şi una slovacă. Se vorbeşte astăzi despre Europa Centrală nu ca despre un proiect liberal, ci ca unul conservator. Cum ne plasăm în această discuţie, dincolo de faptul că nu vrem să fim membri ai Grupului de la Vişegrad (unde nu ne-a invitat nimeni de fapt)? Discursul central - european nu mai are referinţa negativă la Rusia (România a rămas cumva izolată în Europa de Est pe această temă, doar Polonia fiind interesată să o promoveze în continuare). Discursul conservator maghiar şi central - european actual se referă la probleme de identitate, suveranitate, tradiţie dar trece sub tăcere partea de rule of law, esenţială oricărui proiect politic, fie liberal, fie conservator. Avantajul României este acela de a adăuga aceste două dimensiuni de discurs celui predominant central - european, pentru a se distinge în categoria membrilor UE care au aderat după 2004. Ştim să folosim acest avantaj? Realizările din lupta anti-corupţie sunt subliniate mai ales de partenerii occidentali dar subminate de clasa politică aflată la putere. Nu ştim să promovăm acest aspect ca un brand de ţară care poate fi preluat şi de statele europene care aspiră la aderarea la UE. Dimpotrivă, s-a făcut totul pentru a opri ofensiva anti-corupţie. Fără acest element, nu avem niciun avantaj competitiv faţă de Grupul de la Vişegrad şi vom fi priviţi doar ca o ţară care nu este pregătită nici pentru proiectul european, nici pentru integrare regională.

S-a relatat foarte mult despre această ediţie a Universităţii de Vară de la Băile Tuşnad legat de refuzul liderilor maghiari de a sărbători Centenarul, datorită nerespectării principiilor legate de drepturile minorităţilor care fac parte din Declaraţia de la Alba Iulia. Un studiu atent al acestui document arată că nu este nicăieri garantată autonomia pe criterii etnice. Se vorbeşte despre drepturi ale minorităţilor dar acestea sunt garantate în prezent, iar noua prevedere din Codul administrativ privind folosirea limbiilor minorităţilor în administraţie va completa acest cadru. A explicat însă cineva coerent în spaţiul public în ce măsură Declaraţia de la Alba Iulia a fost transpusă în actualul cadru normativ, legal şi constituţional? A încercat cineva să propună organizatorilor Universităţii de vară o asemenea temă? Confuziei părţii maghiare i se contrapune ignoranţa părţii române. Nu există niciun proiect legat de Centenar în care Declaraţia de la Alba Iulia să fie dezbătută, cu reprezentanţi ai minorităţilor. Avem de-a face cu două monologuri perfect paralele pe această temă. Prevederea respectivă din Codul administrativ va fi cu siguranţă contestată la Curtea Constituţională. Se va referi CCR la Declaraţia de la Alba Iulia, citată ca atare în actuala Constituţie? Mi-e teamă că nici judecătorii constituţionali nu au citit respectivul document.

Observăm astfel cum proiectele curente ale Ungariei legate de infrastructura de gaz, exploatările din Marea Neagră, îmbunătăţirea liniei feroviare care să lege România de Budapesta capătă sens ca parte a unui proiect mai amplu.

Oricât de interesante ar fi panelurile, cel mai mediatizat moment al Universităţii de Vară este de fiecare dată discursul lui Viktor Orban. Un discurs memorabil, comparabil cu cel din 2014. Din păcate, doar partea referitoare la secui a fost comentată în media autohtonă. Ideea de bază a acestui discurs afost aceea că mandatul popular acordat succesiv în 2010, 2014 şi 2018 a fost acela de a construi un „model maghiar“. Modelul a fost finalizat cu succes, urmează o „nouă eră“. Această nouă perioadă istorică ar trebui să aibă ca obiectiv, în viziunea lui Orban, abandonul perioadei de o mie de ani de „singurătate maghiară“. Cu alte cuvinte, Ungaria trebuie să se reconecteze la regiunea din care face parte, punând în plan second relaţia cu partenerii occidentali sau cu Rusia. Orban nu vorbeşte despre Europa Centrală, ci despre „Bazinul Carpatic“, o noţiune mai amplă care include şi România sau ţările din Balcanii de Vest. Bazinul Carpatic trebuie interconectat din punct de vedere al infrastructurii feroviare, de transport al energiei, etc. Observăm astfel cum proiectele curente ale Ungariei legate de infrastructura de gaz, exploatările din Marea Neagră, îmbunătăţirea liniei feroviare care să lege România de Budapesta capătă sens ca parte a unui proiect mai amplu. La Băile Tuşnad s-a vorbit mult despre linia feroviară Budapesta - Belgrad. Este parte a aceluiaşi proiect al „Bazinului Carpatic“.

Ȋn viziunea lui Viktor Orban, „Bazinul Carpatic“ este partea strategică cea mai importantă a proiectului Europei Centrale. Ţările din această regiune ar trebui să protejeze modelul familiei tradiţionale şi sectoarele economice cheie, precum şi graniţele, să respingă modelul multicultural bazat pe încurajarea migraţiei şi să impună la nivelul UE principiul „o naţiune, un vot“. Astfel, în această viziune, rolul preponderant ar urma să îl aibă Consiliul European (unde Ungaria poate bloca multe proiecte) şi nu cel al Comisiei Europene. Problema este că referinţa la Părinţii Fondatori ai Europei fără elogierea avantajelor existenţei Comisiei Europene şi ale modelului federal este contradictorie. Este însă perfect coerentă câtă vreme nimeni nu sesizează contradicţia. Orban doreşte o Europă a naţiunilor, un model pe care Părinţii Fondatori nu îl aveau în vedere decât prin combinaţia cu elemente ale modelului federal.

Orban s-a referit în acest discurs şi la modelul ideologic pe care îl susţine: alternativa la democraţia liberală nu mai este modelul democraţiei iliberale, ci cel al democraţiei creştine. A fost abandonat scopul atingerii primului model alternativ? Este democraţia creştină compatibilă cu modelul democraţiei iliberale? Toate acestea sunt întrebări fără răspuns deocamdată. Problema majoră este că proiectul democraţiei creştine nu s-a construit în opoziţie cu modelul democraţiei liberale. Liberalismul este perfect compatibil cu democraţia creştină în ceea ce priveşte respectul domniei legii. O referinţă care lipseşte cu obstinaţie din discursul lui Viktor Orban.

Dorim doar o „Europă puternică“, dar nu ştim exact ce înseamnă această expresie, banalizată prin repetarea la infinit.

Discursul a acoperit şi o temă inedită, deosebit de sensibilă: generaţia 1968 şi rolul său în cadrul democraţiilor europene. Viktor Orban are dreptate: momentul de revigorare al stângii occidentale, mai 1968, a stat la baza unei generaţii de oameni politici cu viziuni de stânga, veniţi la putere în ultimele decenii. Orban a declarat că a venit momentul ca generaţia 1990 să vină la putere în politica europeană, o generaţie „anti-comunistă, creştină, cu spirit naţional“. Opoziţia dintre cele două generaţii este tentantă dar oare chiar aşa stau lucrurile? Din „generaţia 1990“ fac parte şi Macron, Verhofstadt, Rutte etc., lideri liberali, adepţi ai modelului democraţiei liberale, critici ai lui Viktor Orban.

Ȋn concluzie, discursul lui Viktor Orban a avut în vedere construcţia unui model alternativ la actuala integrare europeană. Este acest model viabil sau o simplă construcţie retorică? Critica democraţiei liberale de pe poziţiile democraţiei iliberale avea mai mult sens decât critica de pe poziţiile democraţiei creştine, o critică marcată de contradicţii interne. Interesant de remarcat faptul că liderii ţărilor din Europa Centrală, Polonia, Cehia, Slovacia, nu au avut deocamdată o poziţie faţă de aceste idei ale lui Viktor Orban. Cât despre România, nu se poate spune decât că liderii săi se complac într-o ignoranţă deplină a dezbaterilor legate de tema europeană, nu sunt la curent nici cu viziunea promovată la Bruxelles, nici cu cea de la Băile Tuşnad. Dorim doar o „Europă puternică“, dar nu ştim exact ce înseamnă această expresie, banalizată prin repetarea la infinit. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite