Am reuşit performanţa de a sta o oră întreagă în faţa televizorului, asistând la interviul-dialog dintre Ministrul Justiţiei,  Toader Tudorel (mânca-l-ar mama sau tata pre el) şi Mihai Gâdea, al cărui simplu nume ne poate da nişte fiori. Rolurile celor doi, ca şi regula axiomatică a dialogului lor, erau deja cristalizate, evidente. Cum am arătat în prima parte, Tudorel Toader este un procuror diabolic, unul care acuză drastic DNA - reuşind să o elimine (să o pună între paranteze) pe Laura Codruţa Kövesi, şi care, de jos în sus, îl vizează şi pe Procurorul general, Augustin Lazăr, iar de sus în jos, îi vizează pe toţi procurorii DNA, din întreaga ţară. Dar, acelaşi Tudorel Toader este şi avocat, adică avocatul „poporului p.s.d.-ist“, în fruntea căruia stă surâzând victorios Liviu Dragnea. Al treilea rol, din schema tripartită a justiţiei, adică acela de judecător, îi revine gazdei, adică lui Mihai Gâdea. Dânsul zice „da“, la oricare propoziţie a lui Tudorel Toader, indiferent dacă aceasta merge pe „da“ sau pe „nu“ (adică pe „ba“) Mihai Gâdea, pus la punct cândva de un intelectual autentic, este un servant-servitor jalnic, capabil şi el de orice, dacă acest „orice“ porneşte de la Dan Voiculescu (Nu „Dan, căpitan de plai“) şi continuă până la moartea unuia sau a celuilalt  dintre cei doi, din schema tripartită. Norocul nostru este că în faţa televizorului stau oameni normali, „cu scaun la cap“, care au memorie, logică şi bun-simţ, încât ei sunt judecătorii ultimi ai spectacolelor de la „Antena 3“.

Tudorel Toader acuză aşa-numita tele-justiţie. Culmea paradoxului este că această acuzaţie se face chiar la televizor, adică este ea însăşi o tele-justiţie. Tudorel Toader are gustul mărimilor şi al măririi, care bate către măreţie. Nu ştiu dacă a citit romanul lui Balzac, „În căutarea absolutului“, dar dânsul este obsedat de ideea absolutului, a perfecţiunii. În acest caz este vorba de dreptatea absolută, dânsul fiind convins că este singurul care poate atinge perfecţiunea. Cei patru candidaţi, care au concurat pe postul din care Kövesi a fost „eliberată“, au fost respinşi, cu argumente similare celor cu care a fost respinsă şi fosta Şefă DNA. Exigenţele Ministrului Justiţiei sunt atât de mari, încât doar dânsul le-ar putea satisface, cu un mare efort şi cu puţin noroc. În romanul lui Balzac, un pictor vrea să elaboreze o imagine plastică perfectă. O termină cu convingerea subiectivă că a atins Absolutul. Văzută de oamenii cu ochiul normal şi „cu scaun la cap“, imaginea picturală era doar o mâzgălitură confuză, perfect neinteligibilă, o aiureală bizară.  

Ideea centrală, pe care merge Tudorel Toader, nu este una cu adevărat nouă, deşi este propusă ca o „Ordonanţă de urgenţă nouă“. În esenţă, ea reia şi dezvoltă faimoasa „Ordonanţă nr.13“, care, trecând prin toate aventurile şi avatarurile, inclusiv prin acela al  morţii (retragerea ei), supravieţuieşte, renaşte din propria ei cenuşă, ca în basme sau în legende. Doar se ştie,  de la Vasile Alecsandri, că „Românul s-a născut poet“. Dar, de ce nu şi politician sau politruc, mai mult sau mai puţin politicos? În fundamentarea virtualei (nu şi virtuoasei) „Ordonanţe“, justiţiarul nostru, însetat de Absolut, aduce două „argumente tari“, cum le-ar zice Protagoras. Primul se referă la faimoasele Protocoale, al doilea (asociat cu primul) vizează „interceptările“. Cu referinţă la faimoasele Protocoale, mărturisesc că am citit doar două, chiar la începutul deconspirării lor. Nu înţeleg nici acum, după atâta dezbatere publică, unde este problema, necazul sau „baiul“, cum zice ardeleanul. Ele stabilesc, pe puncte şi subpuncte, Regulile de colaborare între SRI şi alte instituţii, care aparţin Justiţiei. Traian  Băsescu a constatat că fenomenul corupţiei a atins cote atât de înalte (grave), încât corupţia a devenit un pericol naţional. Dar nu este chiar sarcina SRI să apere ţara de orice pericol naţional, fie el extern sau intern?

Universul Justiţiei se converteşte direct în Haos, iar Purgatoriul a cărui menire este chiar purificarea, nu conduce la Raiul purităţii, ci coboară în Infernul nelegiuirii şi al nelegiuiţilor.

SRI, ca şi alte instituţii similare, din toate ţările, are o zonă de activitate secretă. Este normal ca un Protocol de colaborare între SRI şi alte instituţii să aibă şi el un caracter secret. În acelaşi sens, dar în contrapunct, SRI împreună cu Procuratura (mai ales DNA) vizează activităţile secrete ale infractorilor, ale corupţilor. Aici putem reaminti o mărturisire a Laurei Codruţa Kövesi, căruia i-a trebuit câtăva vreme până a înţeles mecanismele subtile la care recurg toţi infractorii, pentru a-şi masca nelegiuirea faptelor lor. De unde şi expresia clasică deja de „băieţi deştepţi“. Se poate îndoi cineva de deşteptăciunea lui Liviu Dragnea, ajuns şi profesor (cu tabla în faţă şi creta în mână) la „Antena 3“? Orice ar face, cel puţin deocamdată, DNA nu dispune de mijloacele tehnice şi de personalul calificat în instrumentarea lor, de care dispune SRI. Aici intervinne fenomenul de fetişizare negativă, la care recurge şi Tudorel Toader. Se pleacă de la imaginea odioasă a Securităţii de pe vremea lui Nicolae Ceauşescu. Această imagine negativă este transferată asupra SRI, ca şi cum această instituţie nu s-ar fi restructurat deloc, după 1989. Această imagine, prelucrată artificial şi fals, este asociată direct cu Diavolul. Acest transfer şi această prelucrare imagistică (şi imaginară) îi aparţine şi lui Tudorel Toader, care, dincolo sau dincoace de condiţia sa de Profesor, se adevereşte a fi, încet dar sigur, un Procuror diabolic şi un Avocat al Diavolului. A doua temă, cea cu interceptarea, nici nu merită să mai fie abordată, ea fiind derizorie. Aici, membrii „binomului capro-varzist“ PSD-ALDE ne dau nişte cifre uluitoare, confundând numărul interceptărilor cu numărul celor interceptaţi. Dragnea este doar unul şi este un unicat, dar înterceptările lui sunt mai multe, situaţie care se repetă şi sporeşte când trecem de la Dragnea la „ai lui“ (care sunt cu toţii „daţi dracului“).

Consecinţele posibilei Ordonanţe viitoare sunt catastrofale. Toţi condamnaţii - inclusiv cei care au o condamnare definitivă - dacă au „sentimentul“ că au fost condamnaţi pe nedrept, pe baza celor două criterii („Articuluşuri de price“, cum le zicea Gherontie Cotorea) pot cere revizuirea procesului lor. Tudorel Toader vorbeşte despre „sentiment“, dar putem folosi aici şi alte sinonime: cel condamnat are „senzaţia“, sau „impresia“, sau „bănuiala“ etc. Dar, oare, care dintre toţi condamnaţii de pe „suprafaţa zbârcită a Pământului“, şi-ar recunoaşte vinovăţia, exceptând cazurile în care această recunoaştere ar fi profitabilă, ducând la scăderea sancţiunii? Iar faptul că devin problematice şi condamnările definitive, ne duce cu gândul direct la Liviu Dragnea „şi ai lui“. Universul Justiţiei se converteşte direct în Haos, iar Purgatoriul a cărui menire este chiar purificarea, nu conduce la Raiul purităţii, ci coboară în Infernul nelegiuirii şi al nelegiuiţilor.