Avem România pe care o merităm. Dar ne place?

Toamna ne este regală. Dar depinde doar de noi dacă, prin prezenţa la vot, o dată în viaţă, acum, vom avea sentimentul de a ne fi decis singuri soarta. Oricare ar fi ea.

14 candidaţi. Pentru un scrutin care pare să conteze mai mult ca niciodată. Nu doar pentru că, în ultimii 25 de ani, aud în premieră vorbindu-se despre lupta împotriva corupţiei de dimineaţă până seara, şi până şi dinspre primul ministru, Victor Ponta, ci pentru că a venit timpul "generaţiei care trebuie să treacă". Nu ştiu câţi îşi mai aduc aminte de primele luni ale post-revoluţiei din decembrie 1989. Dar pentru cei care nu erau foarte copii atunci este simptomatică o amintire: pe când discutam, studenţi fiind, la Universitatea din Braşov, despre ce va urma, discuţii până în zori, ne spuneam mereu, auzeam mereu o frază care ne umplea de lehamite pe toţi. "E nevoie să treacă o generaţie".

Ei bine, părea pe atunci că acea generaţie nu o să mai treacă. Ne-am continuat seriile revoluţionare jucând bridge, citind Fraţii Karamazov, visând la monarhie şi sperând că se va schimba ceva prin ţară cât vom fi în viaţă.

Au trecut douăzeci de ani de când am terminat facultatea iar generaţia mea nu mai e prin ţară. A emigrat, în majoritate. Noi nu am avut întâlniri de cinci, zece, sau ce ştiu eu ani de regăsire, şi profesorii noştri au murit pe capete: s-au dus şi Gheorghe Crăciun, şi Andrei Bodiu, şi Alexandru Muşina, "mă tem", îmi mărturisea Mircea Cărtărescu la Alba Iulia, la festivalul Dilema Veche, "că generaţia noastră este blestemată".

Nu am spus nimic, dar şi eu mă tem.

Timpul a trecut peste noi, pe lângă noi, prin noi, ne-a rostogolit prin praful istoriei, istorii neînţelese şi neasimilate (à la Tony Judt), au trecut 25 de ani şi România pare că nu a evoluat cu nimic. Vorbim tot despre corupţie, majoritatea românilor regretă epoca de aur, Securitatea este tot printre noi iar Timişoara tot visează la legea lustraţiei.

Mircea, îmi vine să-i strig acum, nu suntem generaţia blestemată, ci generaţia care a trăit degeaba.

Cred însă că toamna acesta România va avea parte de o ...deschidere. De o interesantă aliniere astrală. 14 candidaţi la alegerile prezidenţiale din 2 noiembrie, dintre care două femei – Monica Macovei, Elena Udrea – şi un non-ortodox, candidatul protestant Klaus Johannis. Le dau numele, lor şi nu celorlalţi, pentru că, deşi nu vi se pare evident, această structură de candidaţi este prin ea însăşi o şanşă. Şi un semn.

Societatea românească a evoluat, moravurile s-au schimbat, peştele este în continuare putred la cap, dar restul trupului a dobândit maturitatea necesară vindecării. Simbolic vorbind, toamna aceasta este o şansă unică de a ieşi din homeostazie.

Ca termen, îl detest. Homeostazia este capacitatea corpului uman de a se adapta, uşor, la tot ceea ce i se întâmplă sau tot ceea ce poate fi perceput ca agresiune exterioară: climaterică, medicală, psihică, de mediu de lucru etc. Pe scurt, capacitatea noastră de a ne adapta. Privit de departe, din străinătate, aşa este perceput stadiul în care se complace astăzi societatea românească. O homeostazie confortabilă, care devine religie cu fiecare clipă petrecută la televizor, urmărind emisiuni în care prostul gust şi insultele devin imn adus corupţiei şi statului de non-drept, cu fiecare cuvânt pe care unii „baroni", unii „jurnalişti", unii „patroni", unii „deputaţi", unii „miniştri" îl rostesc. Un stat de non-drept în care strada, ceea ce se întâmplă în stradă, în sens larg, de mahala, face sau desface un om. Oameni. Ca Horia Roman Patapievici, ca Andrei Pleşu, ca Mircea Cărtărescu, oameni ca ei, oameni care au avut doar curajul de a spune "nu aceasta este România pe care o doresc. Nu aceasta este România pe care o visez". Nu România agramaţilor, a incompetenţilor, a circului, a răzbunării şi a ridicolului. Toate de stat.

Cu siguranţă, avem România pe care o merităm. Noi, cei din străinătate, vedem, ne doare, criticăm, dar nu avem curajul de a ne întoarce acasă. De a schimba ceva. Ne e teamă că vom fi înghiţiţi de nimicnicie.
Voi, cei rămaşi acasă, v-aţi mutat nemulţumirea pe reţelele sociale, fugind de o realitate care vă scârbeşte, care începe cu litera A, de la antena televizorului pe care îl veneraţi, până la Z, ca zob, sufletul şi bunul simţ pe care le-aţi făcut zob. De lene? De lipsă de curiozitate? De plictis? De resemnare? E suficient totuşi doar să nu mai credeţi ce vi se spune, de a face ceea ce vă spune inima să faceţi: să discerneţi. Atât. Să nu mai credeţi ceea ce vi se spune ci doar ceea ce verificaţi. Să vă aduceţi aminte de dictonul cu inima de aur şi crucea de lemn, de pe vremuri, care s-au transformat în inimă de lemn şi cruce de aur, acum.

Dar este o toamnă unică, vă spuneam. Cangrena celor care au guvernat România până în prezent (şi nu chiar toţi, căci cred că, din fericire pentru ea, de fiecare dată România a avut norocul de a avea în guverne şi miniştri sau instituţii care i-au meritat numele) a ajuns la paroxism, iar DNA a ajuns să fie o instituţie extrem de aglomerată. E bine. Dar nu suficient. Mă gândesc că, în aceste zile în care tot aud sau citesc că nu ştiu unde s-a luat apa caldă, cel mai mare bine care i s-ar putea face României este luarea curentului electric, ca pe vremuri. Vremurile în care eu profitam de acest moment unic pentru a citi Camus sau Kafka, Tolstoi sau John Fowles, la lumânare. 

Vremurile în care aţi putea profita, dacă s-ar mai întâmpla, să uitaţi că există televizor şi să vă puneţi câteva întrebări simple:

- cum îmi doresc să fie ţara mea
- care este rolul ei în lume, în Europa
- dar al vostru, ca indivizi?
- care este cu adevărat valoarea care ne defineşte, ca naţie :anduranţa, resemnarea, corupţia, onestitatea, curajul?

Avem parte de campanii electorale sincere pentru acest scrutin prezidenţial. Dinspre unii candidaţi. Avem parte de luări de poziţie neaşteptate din partea intelectualilor. De iniţiative care dovedesc dorinţa de a nu mai lăsa să treacă un astfel de moment. Din partea unui anumit segment al presei. Mai mult, una dintre campanii se desfăşoară în timpi moderni, pe reţelele sociale. Cea a Monicăi Macovei, fost ministru al Justiţiei, fost consilier anticorupţie al guvernului Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (FYROM). Una dintre campanii se desfăşoară pe baza voluntariatului celor care o plac/admiră/susţin, cea a doamnei Macovei ("Voluntariat ptr MONICA MACOVEI.Toată campania ei se bazează pe voluntari. FĂRĂ BANI MURDARI si lansări faronice! După alegeri, totul se "decontează" din buzunarele noastre!", scrie jurnalista Ondine Gherghuţ pe pagina ei Facebook).

Sincer, cred că toamna va fi regală. Depinde doar de noi dacă, prin prezenţa la vot, o dată în viaţă, acum, vom avea sentimentul de a ne fi decis singuri soarta. Oricare ar fi ea. Este cu mult mai bine să ne pară rău că am greşit alegând, decât să ne pară rău că am fost momâi. Euglene verzi. Acceptaci. Resemnaţi. O schimbare la faţă contra unei neschimbări.