Autogoluri istorice

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Emmanuel Macron şi Kolinda Grabar-Kitarovic în finala Campionatului 
Mondial de fotbal 2018  FOTO Guliver / Getty Images
Emmanuel Macron şi Kolinda Grabar-Kitarovic în finala Campionatului Mondial de fotbal 2018 FOTO Guliver / Getty Images

Nu doar croaţii sunt în stare să-şi dea autogoluri de zile mari şi de coşmaruri crunte. La devieri nu mai puţin epocale în propria poartă se pricep şi românii. Ori Trump. Care n-ar fi ce e fără criticii săi mai acerbi.

Lectura raportului preliminar al Comisiei de la Veneţia pe tema modificării legislaţiei româneşti în sfera justiţiei nu lasă loc de dubii. România şi-a înfundat năprasnic balonul între buturile proprii acceptând nu numai guvernarea PSD, ci şi nefăcutele coaliţiei infractorului cu ALDE şi UDMR, precum şi ale unei Curţi Constituţionale serios politizate şi obediente puterii executive şi legislative.

Din seaca, dar necruţătoarea analiză a experţilor internaţionali, această putere PSD-istă s-a ivit cum este, în speţă goală ca împăratul din poveste. Lipsită de veşmintele ei furate de la popor, partida oligarhiei s-a arătat, spre maxima ei ruşine, net mai rea, pentru viitorul ţării, decât autogolul croat pentru victoria la mondial a echipei Kolindei.

Întrucât a legiferat rău şi antidemocratic, Parlamentul dominat de PSD a pus pe butuci instituţia prezidenţială, i-a ignorat şi marginalizat pe magistraţi desconsiderând verdictul CSM, a distrus echilibrul dintre puteri şi şi-a animat membrul, ajuns şef de CCR, să acţioneze partinic, nu patriotic. Încât, în loc să fie interpretată just, legea fundamentală s-a strâmbat. Pe apa sâmbetei se duce astfel nu numai statul de drept. Ci libertatea neamului. Iar toate acestea, pentru ca şeful PSD, camarila şi cleptocraţia să scape de gratii.


Sigur, netrebnicii de pe teren au făcut doar ce-au putut. Pentru că „au putut“, cum s-a exprimat ideologul lor, ex-PRM-ist. Că au scos, astfel, ţara din competiţia naţiunilor civilizate nici că le pasă. Dar autogolurile, ca automutilările unor naţiuni, nu vin niciodată singure. Se produc de regulă după un şir de contraperformanţe ale echipelor ajunse sub presiune.

Aproape la fel de vinovaţi ca furii, derbedeii şi incompetenţii ajunşi în fruntea bucatelor în România sunt cei care i-au crezut în stare pe hoţi să se prefacă, nesiliţi de societate, în oameni cinstiţi, iar pe analfabeţi să se şcolească. Au dat, lacomi, crezare unor promisiuni goale ca şi cum ar fi fost sfaturile, obligatoriu de aplicat, ale celor mai versaţi antrenori. Aşa că au pus lupul paznic la stână, ca şi cum croaţii l-ar fi pus pe Mbappe să le apere poarta. Românii achită acum nota acestei distracţii.

Şi a celor trecute. Când electoratul şi-a permis luxul unei clemenţe nemeritate, în fond sinucigaşe, faţă de securişti nelustraţi, lăsaţi să patineze artistic la televiziuni, să evolueze ştiinţific, ca istorici, în cărţi, ziare şi la televiziunile oligarhiei, înainte de a fi propulsaţi la Academie. Aşa ajuns o majoritate care n-ar vrea decât să ducă o viaţă liberă, onestă şi prosperă să fie osândită la o existenţă fie nedemnă, fie de protest perpetuu. Mai nou i se cere iar, spre paguba proprie, o îngăduinţă nemeritată.

Să nu mi se spună că românii au deraiat aterizând dintr-o democraţie, fie şi defectă, în ditai cleptocraţia doar din forţe proprii. S-au bucurat şi de ajutorul inconştient, dar consistent al altora.

De această dată prin intermediul „momentului zero“ al amnistiei şi graţierii marilor corupţi. Să nu mi se spună că toată vina o poartă ţara pentru că s-a lăsat sedusă, aşteptând prea mult din partea unui preşedinte inept şi laş, ca Iohannis, incapabil să admită că PSD îşi pierduse legitimitatea când a dat, autogol suprem, care a scos în stradă, sute de mii de protestatari, o OUG menită să-l scape de gratii pe tartorul ei suprem. Celuilalt autogolgheter, cel de la cârma PSD i s-a mai dat deci o şansă, permiţându-i-se să rămână prin marionete la putere în pofida evidentei nevoi a anticipatelor.

Să nu mi se spună că românii nu puteau să-şi găsească o Kolinda Grabar-Kitarovic, care, deşi nu grăieşte dăncileşte, ci fluent, în şapte limbi, a început prin a-şi micşora leafa proprie şi pe ale miniştrilor la jumătate şi a eliminat şi pensiile speciale ale parlamentarilor, ca să poată majora salariul minim pe economie. Cum ajunge o ţară se se ridice, oferindu-şi lideri neipocriţi, candizi, transparenţi şi puternici, modeşti şi capabili să-şi asume nu doar greşelile proprii, ci şi, pe faţă, incandescenţa unor emoţii veritabile? Şi prin ce greşesc alţii, uneori, ireparabil?

E de vină un lung şir de abdicări oneroase ale naţiunii? Trufia credinţei în propria deşteptăciune şi spiritualitate? Tăcerea lui D-zeu care o lasă dezorientată? Sau mai degrabă incapacitatea mai marilor bisericilor de a-l auzi? A celor mulţi de a-şi cinsti proorocii autentici şi a alunga din cetate elita mincinoasă, turnătorii, politrucii? De a rezista ispitei de a-şi pierde timpul căscând ochii la falşii profeţi ai tembeliziunilor înfăţişând găini născătoare de pui vii, spre a aduna destul public ca să mintă cu succes poporul cu televizorul?

Să nu mi se spună că românii au deraiat aterizând dintr-o democraţie, fie şi defectă, în ditai cleptocraţia doar din forţe proprii. S-au bucurat şi de ajutorul inconştient, dar consistent al altora.

Al Europei, de pildă, cu pretenţiile ei mari şi putinţele mici tăcând vinovat când nu se prelinge slinos pe lângă tirani în timp ce scuipă abundent mâna americană ce-i furnizează securitatea fără de care prosperitatea ei n-ar valora nici cât o ceapă degerată. Şi apoi mai e degringolada SUA.

Istorică rămâne ratarea de zile mari a preşedintelui american. Istorică, pentru că o întâlnire la vârf, americano-rusă nu rămâne fără urmări ample. Aparent, cea de la Helsinki a dat câştig de cauză Kremlinului. Dar nu mor caii când vor câinii. Trump izbutise anterior să repruteze oarecari succese.

Dar, narcisist şi fără suficientă suprafaţă intelectuală, omul insistă să se pună în scenă. A ajuns, ce-i drept, să sperie, mitocăneşte, dar benefic, o Europă nevolnică, smulgându-i promisiunea salvatoare de a-şi face datoria. Şi de a-şi majora, în fine, sensibil, bugetul militar. Pentru ca apoi să-şi dea, cu stângul în dreptul şi să răstoarne impardonabil, la Helsinki, în faţa lui Putin, găleata cu binele făcut.

Dotat cu instituţii solide şi capacităţi de control al puterilor, statul de drept american va supravieţui, depăşind impasul în care l-a plasat, la Helsinki, Trump. Mai puţin sigur e că Rusia îi va supravieţui lui Putin. Ori democraţia românească regimului dragniot.

La pachet, Trump a trădat, involuntar, şi America. Pe care în loc s-o apere „first“, cum a promis, a comis nesăbuinţa de a-i dezavua serviciile secrete în faţa unui duşman căruia, laş, i-a acordat prioritate. Dar aşa vituperat cum e, în vest, unde stârneşte, orice ar face, nemeritate, vulcanice pasiuni, de cine să mai asculte Trump, dacă nu de instinctul anti-establishment care i-a câştigat preşedinţia?

Că diplomaţia nu ţine loc de politică inteligentă nu înseamnă că bădărănia faţă de prieteni şi căciulitul faţă de duşmani ar putea să înlocuiască un curs politic isteţ. Trump, e-adevărat, a marcat fatal în poarta proprie. Să nu mi se spună însă, cum se aude între sofisticaţii editorialişti occidentali, că între populişti ca el şi Putin n-ar fi deosebiri majore, dincolo de viclenia ţarului. Ca lider al unei democraţii, Trump a învăţat şi aplică ce un tiran nu poate-n veci. Să-şi asume eroarea. Şi să-şi ceară iertare.

Dotat cu instituţii solide şi capacităţi de control al puterilor, statul de drept american va supravieţui, depăşind impasul în care l-a plasat, la Helsinki, Trump. Mai puţin sigur e că Rusia îi va supravieţui lui Putin. Ori democraţia românească regimului dragniot. Remediul? Mai puţină autosuficienţă, clemenţă, indiferenţă şi iertare. Şi mai multe trimiteri la plimbare. De autogolgheteri. Şi de antrenori vinovaţi.

Petre M. Iancu - Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite