O scurtă recapitulare doar a unora din evenimentele ultimelor luni ne arată că sisifica aventură a găsirii formulei optime de „guvernul meu” seamănă cu o aventură a unui Don Quijote prezidenţial. Scopul nobil de a „face istorie” timp de două mandate se împotmoleşte în problema nesemnificativă a unui Sancho Panza competent. Mai mult, orice candidat la statutul de „scutier” al Preşedintelui a ajuns, în cele din urmă, să îi dea cu flit.

Pe scurt, iată epopeea tristă a postului (încă neocupat) de „scutier prezidenţial al guvernului meu”:

Ludovic Orban... favoritul lui Iohannis nu a mai fost bun. A fost înlocuit de pariul lui Iohannis cu Câţu. Cîţu, supersimbolul preşismului, al slugărniciei, a aruncat în aer o coaliţie care funcţiona. Greu, dar funcţiona. Iar unele ministere chiar aveau rezultate în direcţia îmbunătăţirii administraţiei în beneficiul cetăţenilor. Câţu pică spectaculos, cu cel mai mare număr de voturi „contra” la o moţiune de cenzură. Cîţu nu mai este vrut de nimeni. Ciucă, scos din buzunarul prezidenţial eşuează lamentabil în orice formulă. Oricum, pare că nici el nu prea voia premier, dar avea nevoie să fie chit cu preşedintele. Acum, Cîţu nu mai răspunde la comezile prezidenţiale şi, dacă tot i s-a spus că e „cel mai tare”, vrea să şi fie: preşedinte PNL, premier, om providenţial, „superman”!

În acest moment toată scena politică s-a resetat într-o prăbuşire epică: suntem în punctul în care partidul care a obţinut la alegeri cele mai multe voturi să ceară, perfect îndreptăţit, guvernarea. PSD are tot dreptul să solicite premierul, guvernarea, cele mai multe şi mai importante ministere; oferă, la schimb, acceptarea unui partid schilodit prin implozie, drept partener secundar. Iar singura şansă a PNL să mai intre cumva la guvernare, este doar în mâna preşedintelui Iohannis. Totuşi, actualul preşedinte PNL îi întoarce inconştient spatele Preşedintelui şi se bate cu pumnul în piept: „guvernul meu sunt eu!”.

Motivele pentru care Klaus Iohannis a pariat atât de eronat în ultimii ani pot fi doar speculate. Fiind atât de tăcut şi misterios, este dificil pentru un analist să presupună că poate surprinde motivaţiile din spatele Preşedintelui. Acestea pot fi extrem de complexe, cu multe variabile (strategii, informaţii, calcule politice) sau, dimpotrivă, pot fi extrem de simple (aroganţă, plictis, lipsă de viziune). Pur şi simplu nu ştim ce îi trece prin cap Preşedintelui României decât dacă acesta catadicseşte să ne spună, nouă celor care l-am sau chiar nu l-am votat. Dar, golful este un sport care necesită linişte pentru concentrare. Chiar şi când îţi tragi singur ţeapă.

Poate că e nedrept să considerăm că această criză politică este doar eşecul domnului Iohannis. Dumnealui doar a pus soldaţii să instaleze dinamita, să armeze focosul şi să apese pe buton. Ar fi fost doar vina Preşedintelui dacă oamenii lui apropiaţi ar fi aruncat ţara în haos fiindcă au răspuns la ordine directe, ierarhice. Dar, acest lucru nu se poate întâmpla într-o democraţie, nu-i aşa? O atare situaţie este caracteristică doar sistemelor ierarhice (militare, poliţieneşti etc.). Prin urmare, nu poate fi doar vina preşedintelui Iohannis.