Dintotdeauna noi, românii, am fost preocupaţi să fim bine văzuţi de străini. Putem fi nervoşi în trafic, pe stradă, cu “ai noştri”. În atâtea părţi de ţară trăim în sărăcie şi lipsuri, avem closetul în curte, casa stă să cadă pe noi. Dar când apare străinul, musafirul, ştergem praful, punem cel mai bun mileu pe televizor, scoatem pâinea şi sarea, setul de pahare “ăl’ bun”, ne îmbrăcăm frumos şi suntem gata să ne rupem de la gură numai să nu rămâie omul neospătat cum se cuvine. Ne amintim că suntem mândri că suntem români, că avem viezure, varză, mânz, Nadia, Hagi, Duckadam. E şi sindrom provincial aici, dar dorinţa asta a noastră de a fi în rândul lumii e şi cel mai puternic liant cu Europa şi cu Occidentul.

Oficialii străini care au venit la deschiderea preşedinţiei româneşti a Consiliului UE au văzut România şi cu Ateneu, şi cu “milieu”. Ateneul, în sine expresia forţei de construcţie a poporului român, mobilizată întru ridicarea unui edificiu al culturii şi spiritului universal, prin subscripţie publică (celebra “daţi un leu pentru Ateneu!”), după planurile unui arhitect francez, alături de Ion Mincu, Ion Gr. Cantacuzino şi Elie Radu, cu decoraţiuni realizate de un italian şi câţiva germani. O fi avut cineva din nomenclatura de partid şi de stat atâta cultură încât să-i povestească lui Tusk că am făcut şi noi la final de secol XIX ce au făcut polonezii lui vreo sută de ani mai târziu, când au reconstruit Palatul Regal din Varşovia prin contribuţii voluntare? Puţin probabil, pentru că peste loja oficială în care stătea Tusk a fost trântit “milieul”, sub forma lui Adrian Severin – cel prins cu mâţa-n sac puţin, ca şi a Dăncilului cel mic şi norei Vasilichii.

Cadrul general a fost surprinzător de bine ales. Intuiesc că un rol l-a avut aici diviziunea muncii în gestionarea preşedinţiei Consiliului UE: după doi ani în care au încercat să-şi dea seama cum pot capitaliza politic exerciţiul de leadership european, guvernanţii au ajuns la concluzia că e muncă multă şi, vorba ceea, satisfacţii (politice, materiale) puţine, aşa că au pasat-o tehnocraţilor şi diplomaţilor de la Bruxelles şi Bucureşti. Şi-au păstrat dificila sarcină de a se trage-n poză şi privilegiul de a scuipa elegant şi în limba engleză în direcţia UE, de după o perdeluţă de fum albastră cu steluţe. 

Până la urmă, la Ateneu erau multe posibilităţi s-o dăm în bară şi toate au fost evitate. Cu istoria noastră de Cântarea României, festivaluri cu mici şi bere la zile naţionale, alegeri şi lansări de candidaturi pe stadioane, başca logo-ul preşedinţiei cu lupul dacic, am fi putut uşor să plantăm la scara avionului nişte copii îmbrăcaţi în Anul Nou, cu pâine şi sare, am fi putut să facem paranghelie la Casa Poporului, cu ansamblu folcloric şi cenaclu literar cu recitări din Radu Gyr.

Nu s-a întâmplat – slavă Domnului! – nimic din toate astea. Oaspeţii au văzut o ceremonie sobră, care a arătat România nu ca o ţară agrară cu trecut comunist şi prezent îndoielnic, ci o ţară cu cultură înaltă („high culture”), care poate aborda rolul său în Europa cu seriozitate. La summitul NATO de la Riga, în 2006, letonii au ales să împletească de mână câteva mii de perechi de mănuşi tradiţionale cu un deget, pe post de suveniruri pentru invitaţi. La acel moment, din partea micului stat baltic a fost un gest simpatic. Dacă în 2019, o ţară mare ca România ar fi ales un stil păşunist de a se profila pe scena europeană, n-ar fi fost amuzant, ci trist. Ceremonia de la Ateneu, ca şi protestul antiguvernamental, dar proeuropean de afară, au reafirmat că dincolo de orice alte zbateri interne, România este şi vrea să rămână europeană şi îşi vede identitatea alături de Enescu şi Eliade şi de partenerii occidentali, iar viitorul înţelege să şi-l construiască de la ce are modern şi universal, nu de la false mituri naţionalist-suveraniste.

Acelaşi lucru l-au reflectat oficialii europeni, în discursurile lor. Abundenţa citatelor din Cioran, Nichita Stănescu şi Grigore Gafencu nu a fost un simplu truc ieftin şi populist. A fost o confirmare a acestei alegeri a României, o afirmaţie apăsatăaceştia sunt adevăraţii voştri ambasadori în lume – gânditorii voştri de calibru european, diplomaţii de marcă, sportivii de top. Cu toţii sunt purtători ale aceloraşi valori care definesc Europa unită: fair-play, liberalism, modernism, deschidere internaţională. Îmbrăţişând şi cultivând acest filon din identitatea voastră naţională veţi putea fi o parte importantă a concertului european.

Sigur că politicienii buni construiesc discursuri care să atingă coarda sensibilă a publicului. Dar dincolo de captatio benevolentiae, mesajele lor au demonstrat înţelegerea coexistenţei celor două Românii şi au transmis sprijinul ferm pentru cea luminoasă şi occidentală. Tusk, Tajani, cu mai puţină graţie Juncker au făcut adânci reverenţe poporului român, i-au recunoscut contribuţia istorică, politică, literară, culturală la construcţia europeană, s-au înclinat în faţa celor care continuă să lupte şi să apere statutul democratic şi european greu obţinut. (Să nu uităm că Duckadam a apărat de 4 (patru) orinu s-a plictisit, n-a obosit, n-a plecat acasă după primele două, nu s-a p**at pe el de meci, că jucătorii sunt prea slabi şi nu joacă nimic!) Au avut grijă să nu se înţeleagă niciun moment că ar fi lipsiţi de respect faţă de alegerile cetăţenilor români. Şi i-au separat net dintre aceştia pe aceia care aleg să joace în afara regulilor, să faulteze, să trişeze. Şi nu i-au ameninţat, nu i-au sancţionat. Doar i-au făcut de râs. Au ridicat mileul şi au trecut degetul prin praful de dedesubt. Şi le-au spus românilor că depinde doar de ei să aleagă dacă le place mai mult Ateneul sau „milieul”.

De partea cealaltă, primul care a falsat sub cupola Ateneului a fost Călin Popescu Tăriceanu, care s-a gândit că distinşii oaspeţi au amintiri vii despre Nadia Comăneci, din anii 70, dar au uitat cum se răţoia el la UE mai acum câteva săptămâni. A urmat Florin Iordache, cu o magistrală interpretare a unei neaoşe manele, serenadă pentru batistă şi ţambal menită să bage sub preş mizeria politică. Ca un şef de CAP care raportează secretarului de partid venit în inspecţie, poreclitul Ciordache a repetat în neştire cum că mult stimate tovarăşe secretar, onoraţi membri ai comitetului politic şi executiv, permiteţi să raportez, nimeni n-a furat mai mult decât fură toată lumea, suntem şi rămânem ostaşi credincioşi şi devotaţi Ioropii şi nu vom precupeţi niciun efort să ne facem datoria la Briusel - numa’ lăsaţi-ne în pace la noi acasă. La noi acasă putem da muzica la maxim şi tropăi în capul vecinilor, putem umple blocul de gândaci, cui ce-i pasă, suntem la noi acasă, restul blocului să-şi vadă de treaba lui. 

Trebuie că şi acum mai şterg oamenii de serviciu rumeguşul după el şi Viorica. Mai greu se vor şterge imaginile care suprapun coloanele şi frescele Ateneului, papionul preşedintelui României, corul Madrigal, prestaţia profesioniştilor români de la Bruxelles, peste rânjetul satisfăcut al lui Năstase, burţile revărsate ale şefilor, şefuleţilor şi nurorilor de partid, guduratul de pechinez nervos al lui Iordache, gata să sară să muşte dacă nu-l mângâi.

Fix cum ne e nouă mereu groază, ne-au făcut de râs la străini. Ei, nu noi. Noi n-avem de ce să ne fie ruşine. Din contră, oaspeţii cei răi de la Bruxelles ne-au amintit, unul după altul, câte motive de mândrie avem. Ne vor face de râs şi pe noi doar dacă alegem să ne reprezinte ei, şi nu Enescu sau Tzara sau Halep. Ateneul sau mileul – asta e întrebarea. Până la urmă, vorba poetului, viitorul se află mereu în faţă, nu în spate...