Arta războiului. Omul gras vs. Omul slab

Pace sau razboi? FOTO Mediafax

Arta războiului politic spune că pentru a reuşi în politică trebuie să identifici marile clivaje din societate, să te aşezi într-o tabără sau alta şi să foloseşti muniţia pentru extinderea teritoriului.

Succesul în alegeri nu înseamnă câştigarea războiului, ci doar victorii tactice reversibile pentru că acest război nu îl câştigă nimeni niciodată. Teoretic ar trebui să câştige cetăţeanul. În realitate însă, atunci când conflictul devine însăşi raţiunea de existenţă a politicului şi nu doar un mijloc pentru a promova interesul public, pierde toată lumea.

În România există mai multe clivaje care orientează de peste 20 de ani viaţa politică. Am început în anii `90 cu un clivaj comunişti-anticomunişti care s-a rafinat în timp. Avem un clivaj stânga-dreapta, încă incoerent, cu partide de stânga care aplică politici de dreapta şi invers. Avem un clivaj urban-rural vizibil în structura votului şi unul centru-periferie care configurează acum tema descentralizării/regionalizării.

De câţiva ani, de prin 2010 mai precis, cel mai important politician al României ultimilor 10 ani mai inventat un clivaj social – omul gras de la stat vs. omul slab de la privat. Fiecare tabără simbolizată de metafora prezidenţială înseamnă un volum mare de electorat. Teoretic, în funcţie de capacitatea de a fi recunoscut drept reprezentantul legitim al unei tabere sau alta se pot câştiga sau se pot pierde alegeri.

Problema este că graşii au devenit anorexici, iar slabii au rămas la fel. Prin urmare, un război artificial reînviat între graşii închipuiţi şi slabi mi se pare cel mai prost scenariu. Pentru că pierde toată lumea. Pentru că toţi sunt slabi şi au nevoie de pace, nu de război...

Faptul că ieri, Traian Băsescu a reluat celebra metaforă din 2010 are mai multe semnificaţii.

1.      În primul rând, este una dintre cele mai consistente încercări de dislocare a sprijinului popular pentru USL. Faptul că după un an de guvernare, Uniunea Social Liberală se menţine imperturbabil în intervalul 57%-60% nu este o veste bună pentru liderul opoziţiei din România. Micile răutăţi legate de pactul de coabitare, manevrele pe teme precum Roşia Montană sau scandalul procurorilor nu au reuşit să provoace mari daune USL-ului. Mult mai eficient în această grea misie de dovedire a USL-ului se arată tocmai Crin Antonescu, aflat într-o stranie cursă de a-i fura domnului Băsescu titlul de lider al opoziţiei. Prin urmare, Traian Băsescu a profitat de furtuna mediatică iscată în contextul acordului cu FMI care aduce pe agendă teme sensibile precum creşteri de preţuri şi taxe pentru a reactiva clivajul omul gras vs. omul slab. Dacă în 2010 se afla în postura defavorabilă a agresorului social care a tăiat între 30% şi 50% din veniturile angajaţilor la stat, lucru care a afectat şi omul slab, provocând dezastrul electoral al dreptei din 2012, acum Traian Băsescu se află în postura mult mai comodă de acuzator. Problema sa este lipsa de credibilitate. Mă refer la o crediblitate suficientă pentru a mişca bazine mari de populaţie. În ce măsură va reuşi să capteze simpatia electoratului angajat la privat, este aşadar o altă poveste. Intenţia e clară. Capacitatea de a o şi pune în practică rămâne încă limitată.

2.      În al doilea rând, se cuvin câteva cuvinte despre consistenţa acestui clivaj în prezent. De exemplu, o întrebare legitimă în 2013: cât de gras mai este omul gras după cura drastică de slăbire din 2010? Dacă în 2010 discursul putea avea o logică în contextul unor excese evidente în anumite sectoare publice (nu şi în educaţie sau sănătate unde oamenii graşi lipseau cu desăvârşire), astăzi el parcă nu mai are justificare.

3.      În al treilea rând, o judecată morală. Provocarea unui conflict social între angajaţii de stat şi cei de la privat nu îmi pare tocmai corectă. Mulţi dintre cei care lucrează la privat, de exemplu, nu ar rezista nici o săptămână în multe domenii bugetare din diverse motive: lipsa de perspective profesionale, renunţarea la anumite drepturi şi libertăţi etc. Şi situaţia inversă este la fel de valabilă. În plus, cum să provoci un război între profesor şi cel pe care l-a pregătit pentru a performa în sistemul privat. Sau între medic şi privatul pe care trebuie să îl trateze. Sau între poliţistul care care asigură ordinea publică şi privatul căruia îi apără viaţa sau proprietatea. Absurdul este evident şi nu are rost să mai insist.

Concluzia vine de la sine. Arta războiului politic nu are nimic frumos în ea. Provocarea unui conflict între omul gras de la stat şi cel slab de la privat nu este tocmai cea mai nobilă strategie. Dar poate fi eficientă pentru că la finalul zilei contează doar cine câştigă şi cine pierde. Problema este că graşii au devenit anorexici, iar slabii au rămas la fel. Prin urmare, un război artificial reînviat între graşii închipuiţi şi slabi mi se pare cel mai prost scenariu. Pentru că pierde toată lumea. Pentru că toţi sunt slabi şi au nevoie din partea preşedintelui şi a premierului ţării de pace, nu de război...