Mi-e frică de semenii care cred că lumea se învârte în jurul opiniilor proprii. Nu ştiu să-i abordez. Trăim în Românii separate şi superioare. Trăim pe News Feed şi totul pare frumos. Nu deschidem ochii global, nu deschidem ochii către ceilalţi şi, mai grav, pare că nu avem niciun plan.

E o Românie plină de aroganţă...

Aroganţa politicienilor că ştiu mai bine ce să facă pentru noi. Victor Ponta vorbeşte de unire, dar electoratul este separat, la fel ca şi clasa politică de cei care îi votează. Ei cu ei, noi cu noi. Ne vedem de vieţi paralel, dar nu le intersectăm. Credem că lovim în ei pe Facebook, dar ei merg mai departe, pentru că trebuie să fim lucizi: nu există o forţă populară acum care să facă presiuni asupra clasei politice. Degeaba vorbeşte Victor Ponta de unire. Pe Stadionul Naţional, vorba cuiva pe Facebook, ai putea strânge câteva mii de ani de închisoare. Baroni locali cu afaceri de miliarde, politicieni căutaţi de DNA, plagiatori demonstraţi. Nu masa de 70.000 de oameni era o problemă principală acolo.

Aroganţa electoratului anti-Ponta, care stă pe Facebook şi râde, se miră, se întreaba ce înseamnă manifestaţia asta faraonică a PSD-ului. De o zi încoace, toată lumea râde de cei de acolo, vorbeşte de săracii oameni plătiţi cu 100 de lei ca să vină acolo, de Ceauşescu. E o aroganţă a superiorităţii. Nimeni nu se întreabă: ce e de făcut. Nimeni nu încearcă să analizeze cuvintele lui Ponta. Ce are de oferit ţara asta în locul unui stadion cu 70.000 de oameni? Nu ştiu de ce e surprinzător că se pot strânge 70.000 de oameni de către cel mai mare partid al ţării. I-au strâns moral? Dar nu asta e întrebarea aici. Nicio judecată rece, nicio analiză clară. Electoratul anti-Ponta e mulţumit, probabil. Pe News Feed-ul lor, postările sunt asemănătoare, că aşa vrea Facebook, să ne creeze un confort psihic. Vedem lucrurile la care dăm Like. Credem că schimbăm ţara. Avem un proiect?

Aroganţa intelectualilor asupra "prostimii". Ce ne mai place să ne uităm la clipuri în care aflăm cum ţăranii din Prahova nu ştiu ce este Europa sau pe ce planetă trăim. Ce ne mai hăhăim! Uite, bă, prostimea. Ea e departe. Dar ce facem pentru ei? Aşteptăm să treacă anii, să se schimbe generaţiile?

Aroganţa Bucureştiului faţă de provincie şi aroganţa provinciei faţă de  Bucureşti. Două ţări. Republica Autonomă Bucureşti. La graniţa ei, lucrurile arată altfel. Totul pare mai controlabil într-un oraş mare. Elitele se aliază mai bine. Dar nimeni nu e capabil să înţeleagă ţara, aşa cum ţara nu e capabilă să înţeleagă Bucureştiul. Avem un plan?

Aroganţa faţă de moldoveni. Aroganţa vestului ţării faţă de capitală şi est. Aroganţa românilor faţă de unguri. Aroganţa ungurilor faţă de români. Aroganţa creştinilor faţă de atei. Aroganţa ateilor faţă de creştini.

Ştim să punem în dialog masele astea? Habar n-avem. Creştinii râd de pierzania ateilor, ei au Raiul de partea lor. Ateii râd de credulitatea creştinilor. Ei au ştiinţa asupra lor.

Aroganţa bătrânilor faţă de tineri. Aroganţa tinerilor faţă de bătrâni. Unii nu au minte, sunt discreieraţi. Unii sunt decrepiţi, trecuţi, comunişti, mânjiţi, cumpăraţi. Nu ştim să ne aşezăm la aceeaşi masă.

Aroganţa politicienilor faţă de presă. Oricum e cumpărată şi e la mâna lor. Oricum nu trebuie să le răspundem lor, că avem noi agenda noastră care curge. Aroganţa presei faţă de politicieni. “Oricum sunt nişte hoţi şi merge treaba, facem afişările”. 

Aroganţa şoferilor faţă de biciclişti. Oricum ăştia care pedalează au un fier mic cu care nu au ce căuta pe stradă, oricum ar trebui să meargă pe trotuar. De ce nu pot să accelereze ca noi? De ce nu putem avea toate cele trei benzi doar pentru noi? De ce să nu deschidă şoferii portierele atunci când vor ei? De ce să nu se uite în oglinzi? Aroganţa bicicliştilor faţă de şoferi. De ce să stau la roş dacă oricum e liber? De ce să nu trec printre maşini dacă oricum am loc?

Aroganţa mea, că scriu despre aroganţă. 

Aroganţă. Exemple prea multe. Trăim într-o lume împărţită în care nu ne găsim liniştea între noi. Avem dispute mici şi aroganţe mari. Nu avem planuri, dar credem în superioritatea credinţelor noastre. Ei sunt proştii, noi suntem deştepţii. Noi avem adevărul, dar nu ştim cum să-i facem pe ceilalţi să îl adopte. Aşa că râdem. E cel mai simplu.