Bine spunea, deunăzi, un prieten: „Sper că nimeni nu va mai putea susţine, fără să roşească, teoria unei Justiţii imparţiale, nearondate politic“. Dovada am avut-o şi nu mai are rost să comentez ceea ce era, încă de ani buni, de domeniul evidenţei. Că balanţa a atârnat întotdeauna de o parte, că ochii s-au închis la matrapazlâcuri fabuloase, de sute de milioane, că ţara şi statul au fost jefuiţi la vedere. Că am trăit în regatul bunului plac, al protecţiei secrete, supreme. Că noi, cetăţenii, nu am contat. Fireşte, toate astea erau vizibile din America, dar, învelită în ambalajul „statului de drept“, asezonată cu moguli şi tonomate, ameninţată cu piperul comunist şi ardeiul iute marca Putin, apoi stropită cu stenograme, realitatea a fost ascunsă în gaură de şarpe. Pe mine nu mă miră ce se întâmplă cu Hrebenciuc, Cocoş, Tender, David, Sîrbu, Videanu, Udrea, Adamescu, Bica & Co, câţi or mai fi. Fără să am vreo informaţie de la ANAF, mi-era clar că luxul lor nu avea nici în clin, nici în mânecă cu veniturile declarate, ori cu producţia capitalistă, cu plusvaloarea. Bittner, Urdăreanu, Popoviciu, băieţii deştepţi din energie, drumarii, softiştii, intermediarii, în fine, Blejnar însuşi – toată adunătura asta s-a încleştat de ţâţa statului, gata s-o sece dintr-o sorbire. Nu insist, la ce bun să bat apa-n piuă? În tot acest timp, statul român s-a scufundat încet, încet. Cu asta, sper, suntem de acord.

Cu ce nu suntem? Păi, cu ipocrizia. Cu tăcerea. Cu minciunea. Cu complicitatea. Cu pupincurismul şi invectiva. Cu armata salvării (deşi eu i-aş spune armata celor 1000 de maimuţe). E treaba hoţilor să fure, a escrocilor, să înşele. Dar nu e treaba intelectualilor sau a jurnaliştilor să se facă preş şi să laude deşănţat, să spumege sau să ameninţe. Remarca un cunoscut jurnalist că marile dosare dintr-o anumită parte a politicii au zăcut în praf şi, brusc, au înviat. Nu mă interesează cine le-a dat undă verde. Pe mine mă interesează cine le-a pus lumina roşie. Degeaba încercai să explici, nu demult, că, singură, condamnarea lui Voiculescu nu ajunge. Că nu numai Adrian Năstase e vinovat în ţara asta. Că statul de drept e strâmb şi zeiţa tutelară e legată doar la un ochi, cu celălalt cântărind balanţa cu gologani ai protejaţilor. Degeaba încercai să spui nu privatizării Ambulanţei. Cocoş era decis să puie mânuţa. Degeaba luai apărarea demonstranţilor. Ipochimenii răcneau din toţi rărunchii că eşti slugoiul lui Felix, că eşti un nesătul milog care vrea totul de pomană. Respingeai RMGC? Mă, comunistule, slugoiule, îmbătrâneşti urât. Cei mai harnici îndesau cu mânie capitalistă hidrantul lui Vântu în beregata oricui. Atenţie, nu vorbesc de politicieni sau de acoperiţii din presă. La sfârşitul zilei, unii se duceau să plimbe banii, alţii, să-şi încaseze solda. Nu, toate zoaiele de care vorbesc s-au vărsat, fără istov, în capul contestatarilor independenţi. Mai mult, locotenenţii acelei armate secrete au întocmit dosare calomnioase, au răspândit zvonuri odioase, în încercarea de a instaura o tăcere vinovată.

N-au izbutit, dar n-au fost departe. Cu ei am treabă: apărătorii prinţipurilor, lăudătorii statului de drept, promotorii cultului personalităţii. Ei sunt la fel de vinovaţi. Pentru că, lipsiţi şi de onoare, şi de ruşine, au făcut şi ultimul gest: au învinuit poporul. Iar acum, ce să vezi? Ciocu' mic şi joc de glezne!