Arătatul pisicii sau paternitatea democraţiei în România: Cioloş sau liberalii?

Cum să nu te întrebi care mişcare a fost mai democratică, a liberalilor că au cerut normalitatea maturităţii democratice - votul în două tururi de scrutin - sau refuzul politicos şi ferm a lui Cioloş, care a ales să respecte regulile jocului de-a democraţia?

Ca să-mi ostilizez din start o jumătate din cititori, o să afirm răspicat că, deşi sunt sută la sută pentru votul în două runde de scrutin, susţin în aceeaşi măsură decizia premierului interimar. Aparent sună schizoidal, dar argumentaţia nu este contradictorie. Să le luăm pe rând!

Primo: Regulile scrise şi nescrise ale „cuvântului suprem al poporului” (recte democraţia) spun că dacă, de comun acord, s-au decis nişte reguli ale jocului (politic) pentru toţi participanţii, regulile nu se schimbă după ce a început partida. Pur şi simplu nu este corect, iar confirmarea acestui sentiment al dreptăţii este întipărit în instinctele noastre naturale. Încercaţi să învăţaţi un copil un joc şi apoi, după începerea jocului, schimbaţi regulile brusc. Veţi fi surprinşi de vehemenţa reacţiilor lui, indiferent de vârstă!

De aceea, premierul interimar de tranziţie, Dacian Cioloş a procedat în cel mai curat mod democratic: „nu poate un guvern tehnocrat să schimbe prin ordonanţă de urgenţă o lege politică”. Nimic mai simplu, mai curat, mai adevărat!

Şi totuşi, secundo: liberalii afirmă că votul într-un singur tur este nedemocratic fiindcă inhibă competiţia corectă electorală, fiind avantajaţi primarii în funcţie (şi care candidează pentru un nou mandat). De ce? Fiindcă ei organizează alegerile, fiindcă cu cât este mai mare competiţia în primul tur, cu atât se împart voturile la mai mulţi oameni (iar primarul are şansa întâi). Practic competitorii primarului în funcţie îşi rup voturi unul de la celălalt. Mai mult, cu o prezenţă la vot foarte mică, un primar în funcţie poate câştiga un nou mandat cu un număr foarte mic (deci nereprezentativ) de voturi. În cazul a două tururi de scrutin, în care rămân doar doi candidaţi, se separă clar voturile pentru de cele contra actualei administraţii. Cel mai bun câştigă.

Deci, liberalii au dreptate! E mai democratic. În plus, au şi asul din mâneca argumentaţiei cum că, după tragedia #Colectiv, „vocea străzii” este cea care a cerut două tururi de alegeri. Mai mult, în programul de guvernare (!!!), Dacian Cioloş a scris albastru pe alb că susţine votul în două tururi.

Şi totuşi, liberalii nu au dreptate! Pe lângă neschimbarea regulilor după începerea jocului, pe lângă toate recomandările internaţionale (de la Veneţia şi nu numai), motivaţia politică a liberalilor este superficială şi oportunistă! Să nu uităm că legile de organizare a alegerilor locale şi parlamentare din 2016 au trecut prin Senat cu 114 voturi „pentru”, trei „împotrivă”, iar în Camera Deputaţilor cu 273 „pentru” şi  doar zece „împotrivă”. Deci, liberalii au votat aceste legi în cunoştinţă de cauză cot la cot cu pesediştii!

Evident că la momentul respectiv (vara anului trecut), Ponta încă era puternic, iar PSD bine înfipt în guvernare. Calculul liberalilor era unul clar, fiind mai mult decât mulţumiţi să îşi poată prezerva numărul de primari (nesperat de mare) câştigat în urma împărţelii frăţeşti de pe vremea USL! Nici nu sperau că vor obţine vreodată mai mult, deci un singur tur de scrutin le-ar fi convenit!

Dar ce s-a schimbat de atunci? Păi, le-au venit gânduri de preamărire, în sensul în care guvernul Ponta a picat, iar sondajele de opinie arată PNL umăr la umăr cu PSD în zona de 35 de procente. Cu puţin noroc prezidenţial şi ghinion penal la adversari, liberalii au şanse serioase să câştige mult mai multe primării chiar cu primari PSD în funcţie. Iar şansele ar fi maximizate abia în acest caz, al celor două tururi de scrutin!

Calculul politic este evident, dar cum interpretăm vehemenţa declaraţiilor finuţei preşedinte de partid, Alina Gorghiu? Există şi o miză psihologică în acest joc al tururilor de scrutin: liberalii încearcă prin forţarea lui Cioloş să accepte propunerea ordonanţei de urgenţă să îi arate preşedintelui Iohannis că PNL poate forţa (la nvoie) decizii majore. Astfel, după ce preşedintele a lăsat PNL în ofsaid şi nu l-a băgat la guvernare după căderea lui Ponta, fostul partid al Preşedintelui a rămas şi fără jucării şi fără influenţă, cu atât mai mult cu cât Klaus Iohannis pare să îşi formeze o structură politică alternativă în jurul lui Cioloş şi a ideii de guvern curat (de tehnocraţi). Prin urmare, liberalii încearcă să îi arate pisica lui Iohannis şi lui Cioloş, simultan.

Ajungem şi la tertio: abia în acest moment Dacian Cioloş îşi poate permite să joace politic atât cu PSD cât şi cu PNL! Alegând să respecte spiritul jocului democratic, Cioloş îi trimite la colţ pe liberali şi le arată, la rândul lui, pisica pesediştilor: „aleg să respect jocul democratic şi îmi permit să fac asta!”. Cu cât se apropie mai mult data alegerilor, cu atât îi creşte influenţa politică decizională! Nici un partid nu îşi permite acum să se pună rău cu „organizatorul alegerilor” şi nici nu ar îndrăzni careva să propună şi să voteze o moţiune de cenzură contra lui Cioloş, mişcarea aceasta fiind practic o sinucidere electorală.

Nu cred că supărarea liberalilor se va opri aici. Este de văzut dacă vor alege să se contreze cu Preşedintele Iohannis şi să rişte discursul cu „vocea străzii”. Este posibil să fie reduşi la tăcere cu puţinul mare de primari pe care îl au şi îl vor putea menţine şi restul „prăzii” să împartă cu un potenţial partid al Preşedintelui. Sau, poate ambiţia nemăsurată îi va împinge în prăpastia îmbrăţişării cu UNPR.

Va urma…