Rezultatul este o „ţară inventată“, după cum spunea Isabel Allende, din care îţi construieşti rădăcini noi. Ploieştiul meu fermecat, în varianta personală. De care îţi este foarte drag şi căruia îi eşti un gardian onorific.  

Poţi să îi fii de folos altfel decât prin evocări tandre? Te poţi întoarce să o ajuţi? Îţi este de folos experienţă acumulată în alte ţări? Şi se vor bucură cei rămaşi acasă de revenirea ta?

Există riscul de a fi doar o floare la butoniera celor care îţi administrează ţară. Prost, aşa cum se pricep. S-ar descurca şi fără ţine, dar s-ar bucură să îi legitimezi.

Această este o mare teamă a celui care revine, că privirea să nostalgică îl va păcăli. Şi că nu va înţelege unde revine, în ce jocuri locale se va trezi implicat.

Există şi posibilitatea optimistă, vine cu onestitate şi cu un suflu proaspăt. Dacă suntem cu toţii de acord că este nevoie de o schimbare profundă, cine ar fi mai potrivit?

Dar orice schimbare provoacă o rezistenţă teribilă. Şi o suspiciune pe măsură. Dacă te întorci, înseamnă că nu ai reuşit acolo la ţine. Şi de ce ne-am lasă conduşi de unul venit din alte părţi? Să vină să ne vorbească, să îi dăm o diplomă onorifică, dar să nu se bage în treburile noastre. Mitul peşterii, varianta politicii locale.

Merită riscul de a te afunda în mlaştina pe care o crezi un paradis pierdut?

Dacă nimeni nu se implică, lucrurile vor rămâne aşa cum sunt. Nimeni nu va face schimbările pe care le visezi, doar pentru că tu ceri acest lucru.

Dacă te implici, este posibil să nu le schimbi nici tu, pe cât de mult îţi doreşti. Dar măcar ai încercat.

Ce părere aveţi, ar trebui cei din Diaspora să candideze la alegerile locale din România? Ar fi ei bine primiţi şi de folos comunităţilor din care au plecat?