Apostolii Epocii de Aur, episodul #10. Cam cât de dobitoc era Tudor Postelnicu

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Tudor Postelnicu. Desen de Vai Ivan
Tudor Postelnicu. Desen de Vai Ivan

A rămas în istorie pentru afirmaţia „am fost un dobitoc“, rostită în faţa judecătorilor, în primul proces al comunismului, din ianuarie 1990. Tudor Postelnicu n-a fost niciodată un dobitoc! A ştiut întotdeauna care-i misiunea sa în ceauşism şi şi-a asumat, cu cinism ţanţos, dar cu preţul onoarei proprii, atât responsabilităţile criminale de şef al Securităţii, cât şi conspiraţiile şi câştigurile din jurul maşinăriei de bani a Securităţii.

UPDATE 12 august 2017: Tudor Postelnicu a murit la 86 de ani 

22 decembrie 1989, după-amiaza, Clădirea Comitetului Central (CC) al fostului Partid Comunist Român (PCR). Ministrul de Interne Tudor Postelnicu „Dulăul“ şi prim-viceprim-ministrul Ion Dincă „Teleagă“ sunt arestaţi şi anchetaţi ad-hoc de către un un tribunal spontan format din revoluţionari, procurori şi alţi martori înflăcăraţi. Bărbaţilor li se dau jos cravatele şi sunt aşezaţi, pe jos, în faţa uneia dintre ferestrele clădirii. De afară se aud întruna focuri de armă automată. Afară e Revoluţie.

Anchetatorii de conjunctură au destule motive să-i reţină pe foştii nomenclaturişti: Tudor Postelnicu fusese şeful Securităţii vreme de 10 ani, în timp ce Ion Dincă avea în spate o carieră provocatoare în structurile comuniste. „Domnilor, aţi fost ce-aţi fost. Acum nu mai sunteţi. Trebuie să daţi socoteală poporului“, strigă cu hotărâre o voce al cărei chip nu e vizibil pe înregistrarea video a acţiunii pseudojuridice. Îi urmează altele, fiecare mai înfierbântată, revanşardă, justiţiară. „Ai copil?“ „Cu puşca-n spate-l ţin!“. Petre Roman anunţă la Televiziune recentele cuceriri ale Revoluţiei. În clădirea CC al PCR, e o forfotă generală. E mare Revoluţie şi e zbucium. Ion Dincă rămâne prăbuşit, nu scoate nicio vorbă, e speriat, dar liniştit – de altfel, în procesul improvizat din ianuarie-februarie 1990, Dincă va fi singurul care nu va face recurs.

Acesta este logo-ul serialului „Apostolii Epocii de Aur“. Nicolae Ceauşescu a ieşit cu gura deschisă. Concept grafic: Florian Marina şi Vali Ivan

„Eu cu tovarăşul Iliescu am lucrat“
Postelnicu (foto, stânga) însă ripostează. Încearcă să se justifice, să explice, însă reuşeşte numai jumătăţi de propoziţii fără relevanţă precum: „Tovarăşe procuror, cu Securitatea dumneavoastră ştiţi cum se lucrează“. Se încheagă, totuşi, un dialog relativ absurd: „De ce nu v-aţi predat?“ „Domnule, n-am ascultat apelul de la televizor, l-am auzit doar pe Ion Iliescu.“ „Ce l-ai fi arestat pe Ion Iliescu!“ „Eu cu tovarăşul Iliescu am lucrat, mi-a fost şef. [...] Dânsul era preşedintele studenţilor, iar eu eram un amărât de instructor“, spune Postelnicu.

Dincă şi Postelnicu vor fi judecaţi în „procesul celor 4“, alături de Manea Mănescu şi Emil Bobu, într-o mascaradă judiciară de inspiraţie stalinistă în care acuzaţiile – de genocid! – se limitează la evenimentele din decembrie 1989. Chiar şi aşa, Tudor Postelnicu îşi cunoaşte vinovăţia: din ordinul Elenei Ceauşescu şi cu concursul său, 40 de cadavre fuseseră scoase din morga de la Timişoara şi încărcate într-o autoizotermă cu destinaţia Bucureşti. Morţii fuseseră incineraţi, în taină, la Crematoriul Cenuşa. Fostul ministru de Externe Ştefan Andrei povesteşte, în volumul „I se spunea Machiavelli“, despre momentul în care Nicolae Ceauşescu a aflat de operaţiunile „Trandafirul“ şi „Vama“ (n.r. – preluarea, transportul şi incinerarea morţilor), la întoarcerea dintr-o vizită în Iran. „Cum, că tovarăşii (n.r. – în timpul vizitei, Ceauşescu a ţinut legătura doar cu soţia sa) mi-au spus că sunt 11. [...] Cum au fost incineraţi?“, întreabă dictatorul încă în funcţie. Explică Postelnicu: „Întrucât au fost vagabonzi neidentificaţi, s-a primit ordin – şi a îndreptat bărbia spre ea – să fie incineraţi“. Ca fapt divers, Emil Bobu ar fi propus ca morţii să fie declaraţi ca fugiţi peste graniţă.

Citiţi şi: Nicolae Ceauşescu a fost sursa celor mai multe bancuri şi glume.Totuşi, n-a învăţat niciodată să zâmbească, relaxat, din suflet. Dictatorii n-au umor. Dar parcă Ceauşescu era un pic prea trist.

„La scris nu mă pricep!“
Orişicât, Postelnicu e remarcabil pe tot parcursul procesului! De pildă, Mihai Pelin povesteşte, în volumul „Un veac de spionaj, contraspionaj şi poliţie politică“, că, atunci când a fost invitat să-şi aştearnă depoziţiile pe hârtie, s-a constatat că nu prea ştia să scrie, iar gramatica limbii române era, pentru el, o adevărată enigmă. Handicapul e confirmat şi de Ştefan Andrei, care povesteşte că, înainte de a fi numit şef al Securităţii (1978), Postelnicu i-a telefonat cu îngrijorare: „Sunt convocat la Tovarăşul. Aţi înţeles că mie nu îmi place scrisul, la asta nu mă pricep aşa bine. Dar mă duc unde zice Tovarăşul. Dar la scris eu nu mă pricep“.

Aparte de acest handicap funcţional, bărbatul are probleme mai grave. Ziarul „Adevărul“ din 28 ianuarie 1990 îl descria sumbru pe Postelnicu, aşa cum se vedea el din boxa acuzaţilor: „Pare prăbuşit, capul îi atârnă mereu aplecat, cum a învăţat de mulţi ani s-o facă. [...] Tresare, se ridică în picioare. Este buimac, dar totuşi lucid. [...] Vrea milă?“. În aceeaşi zi este consemnată şi fraza care l-a făcut pe Postelnicu mai celebru decât perioada de şefie la Securitate: „Inculpatul Postelnicu Tudor, recunoscând în întregime acuzaţia, a insistat să se consemneze în declaraţiile sale că «am fost un dobitoc», întrucât «am fost de acord cu ordinele şi dispoziţiile criminale ale lui Nicolae Ceauşescu“, scrie ziarul „Adevărul“. E vorba, mai precis, despre momentul în care Ceauşescu a ordonat să riposteze cu foc de armă în faţa revoluţionarilor din Timişoara.

suzana gadea
tudor postelnicu
Tudor Postelnicu

Citiţi şi: Apostolii Epocii de Aur. Scurt dicţionar de servilism.

Cele 416 săpunuri fine
De fapt, Postelnicu nu-şi recunoaşte nicio vinovăţie, nu acceptă niciun proces de conştiinţă. N-are gânduri secunde. Regretul său – oricum mimat cu exagerare în sala de judecată – n-are prea multe legături cu românii care-i aşteaptă sentinţa cu sufletul la gură. Tot despre el e vorba: a fost prea obedient, n-a putut, vai!, să spună „nu“, a fost un dobitoc. În rest, nu ştie nimic: „În ultimii doi ani eu nu m-am ocupat decât de miliţia de stradă, de pompieri şi de paza recoltei. De Securitate n-am mai ştiut...“. Puterea discreţionară şi privilegiile de care se bucura prin intermediul funcţiei sale în nomenclatură nu fac însă obiectul procesului. Totuşi, ziarul „Adevărul“ are grijă să ofere poporului opiul de care are nevoie: se pare că, în urma unei percheziţii la domiciliul său, au fost găsite „2 TV color, 4 videocasetofoane, o cameră de luat vederi, 416 săpunuri fine, 10 kg bijuterii, peste 300 de sticle cu whisky şi peste 300 de cartuşe de ţigări străine“.

La 2 februarie, Tudor Postelnicu e condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti la închisoare pe viaţă pentru genocid. După recurs, îi va fi schimbată încadrarea juridică – omor deosebit de grav –, iar pedeapsa va fi redusă la 14 ani. La 15 februarie, ziarul „Adevărul“ publică un interviu-serial cu fostul nomenclaturist. În afara şuşanalelor despre cuplul Ceauşescu, bârfe şi caricaturi care vor determina istoriografia românească despre comunism, Tudor Postelnicu face următoarea declaraţie: „Eu de la început vreau să vă spun că incriminez modul în care am putut să accept ordinele date de criminalul trădător Ceauşescu. Încă de la începutul anchetei, cât şi în momentul de faţă, susţin şi arăt în faţa tuturor instanţelor, în faţa opiniei publice, în faţa propriului popor, că şi eu sunt fiu al acestui popor, şi eu sunt fiu de muncitor, şi eu sunt muncitor strungar (n.r. – strungar în fier) şi înfierez modul barbar în care acest tiran, în prezenţa unui întreg comitet politic, a putut să dea asemenea dispoziţii şi să nu fie cineva în măsură, fără să mă disculpa, repet, pe mine personal, pentru că nu am luat o mică atitudine, dacă nu o atititudine fermă, cum s-ar fi cuvenit“.

Dacă mărturia nomenclaturistului apare ca o sinceră spovedanie, la fel de revelatorii sunt şi intervenţiile lui Postelnicu din şedinţa CPEx din 17 decembrie. Cităm: Mult stimate tovarăşe secretar general, mult stimată tovarăşă Elena Ceauşescu, raportez în faţa Comitetului Politic Executiv, în faţa dumneavoastră, că sunt întru-totul de acord cu măsurile luate împotriva mea.Vreau să vă mărturisesc în modul cel mai sincer, ca activist al partidului, trimis să-mi desfăşor activitatea în acest sector de activitate, că nu vreau să mă disculp cu nimic. Port întreaga răspundere şi, repet, nu vreau să mă disculp că nu puteam să facem şi mai mult. Vă raportez că sunt ostaş cinstit şi devotat al partidului. [...] Eu vreau să vă spun că am acţionat cu fermitate, pe baza orientărilor şi indicaţiilor date de dumneavoastră în noaptea care a trecut. Am făcut tot ce a fost cu putinţă... Închei spre a vă spune că sunt de acord cu măsurile luate de dumneavoastră, cu măsurile luate de Comitetul Politic Executiv. Eu, ca activist al partidului, ca fost activist al partidului, vă mulţumesc pentru sprijinul primit în toată această perioadă şi vă asigur că voi fi în continuare un ostaş credincios al partidului, indiferent că voi rămâne cu calitatea sau fără calitatea de membru de partid, rămân în continuare un om, un muncitor cinstit al partidului şi patriei“.

Citiţi şi: Elena Ceauşescu a fost unul dintre puţinii politicieni care au urmat, în ordine, etapele desăvârşirii profesionale – trei clase primare, facultate la fără frecvenţă, doctorat – şi care abia apoi şi-au lansat cariera politică. Vreme de 24 de ani, Elena Ceauşescu a fost primul tehnocrat al ţării. Chiar dacă totul a fost o minciună.

Beneficiar al tranziţiei
Postelnicu stă în detenţie până în 1994, când e eliberat din motive medicale. La 29 ianuarie 1998 e însă din nou încarcerat, fiind arestat până la 6 octombrie 1999, când Tribunalul Bucureşti îi admite cererea de eliberare condiţionată. În perioada în care ar fi trebuit să-şi trateze bolile, Postelnicu are alte preocupări: cumpără una dintre casele naţionalizate de regimul pe care-l slujise la un preţ mult mai mic decât preţul pieţei. Informaţia e făcută publică în urma raportului Corpului de Control al Guvernului Victor Ciorbea, condus de Valerian Stan. Alături de acesta, mai cumpără case Manea Mănescu, Ilie Verdeţ, Paul Niculescu-Mizil, Cornel Burtică, Nicolae Pleşiţă, Iulian Vlad şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, Ion Iliescu.

Se cuvin aici câteva explicaţii: Legea 112/1995, care permitea chiriaşilor să cumpere locuinţele în care trăiau, a fost criticată de proprietarii iniţiali ai imobilelor, de societatea civilă românească, dar şi de comunitatea internaţională. Totuşi, a rămas neschimbată chiar şi după ce Convenţia Democrată a format guvernuul, la finalul anului 1996, arată Lavinia Stan în volumul „Transitional Justice in Post-Communist Romania: The Politics of Memory“. Motivul a devenit clar în 1997, odată cu raportul lui Valerian Stan: documentul arată că parlamentari creştin democraţi, democraţi şi liberali, miniştri şi ambasadori au cumpărat case naţionalizate în virtutea legii 112/1995. Valerian Stan a fost demis după acest episod. Victor Ciorbea a rămas însă premierul României. Acum este Avocatul Poporului.

Tudor Postelnicu

Tudor Postelnicu, în apartamentul său din Calea Victoriei
Tudor Postelnicu locuieşte lângă Guvern, pe Calea Victoriei, la etajul 2 al unui bloc de lux, după standardele piaţei imobiliare bucureştene. Nu-şi găseşte liniştea nici aici. Îl urmăreşte trecutul! Procurorii îl caută să-l întrebe cum au fost omorâţi, în 1981, trei bărbaţi în urma „Acţiunii Autobuzul“. Alţii îl întreabă care a fost relaţia Securităţii cu teroristul Carlos „Şacalul“, cum au fost posibile atentatele asupra medicului sub acoperire Ion Şerban din Elveţia şi asupra sediului Europei Libere, iar alţii îi descoperă planurile sinistre prin care voia să-i elimine pe scriitorii Paul Goma şi Ion Caraion.

Nicu Ceauşescu? „De bolnav, era bolnav“
Nici jurnaliştii nu-l lasă să-şi trăiască în pace ultimele zile. În 2012, o angajată de la televiziunea RTV obţine o discuţie de câteva minute cu fostul şef de Securitate, pe care o păstrează în linia politicii editoriale a postului. Pe fundalul dialogului se aude „Internaţionala“ ambientală, iar răspunsurile unui Postelnicu gâtuit de bătrâneţi se supun analizei de bodegă: „Noi n-aveam acces, nu participa Securitatea la petrecerile din Primăverii şi din Snagov. La revelioane participau. Sau la o masă de 23 august [...] Ce mai se dădea, seara“. În studio se vorbeşte despre viitorul şi sănătatea lui Nicu Ceauşescu. Ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi fost înjunghiat? Postelnicu: „De trăit, mai trăia, dar, de bolnav, era bolnav“.

Pe 17 decembrie 2014, la 20 de ani după momentul autoasumat de îndobitocire a lui Postelnicu, jurnaliştii de la „Cancan“ obţin ultima declaraţie publică a lui Postelnicu: „Vă mulţumesc pentru atenţie, vă mulţuţumesc pentru telefon. Sunt bolnav, de-abia mai stau, mi-au slăbit vederile“, se plânge duios bătrânul, din apartamentul său de pe Calea Victoriei. Postelnicu se remarcase însă de la începutul carierei sale prin vederile sale înguste.

Citiţi şi: Sever cu subordonaţii, obedient faţă de cuplul dictatorial şi bun cunoscător al artei militare. Acesta e portretul simplu al lui Vasile Milea, valabil însă doar până în decembrie 1989, moment în care generalul va fi, treptat, criminal, trădător şi erou.

tudor postelnicu
tudor postelnicu

„Nepotul de aur“

Tiberiu Bica Postelnicu, nepotul fostului ministru de Interne şi partener de afaceri cu magnatul securist Ioan Niculae, este unul dintre milionarii care s-au afirmat glorios în tranziţia românească. Numit de presă „nepotul de aur“, acesta a deţinut activitatea de distribuţie a ţigărilor produse de Societataea Naţională a Tutunului Românesc, însă a revenit în atenţia publică mai ales după ce a vândut 10% din acţiunile societăţii de asigurare Asirom fondului de investiţii QVT Fund, pentru suma de aproximativ 9,5 milioane de euro, arată revista Forbes, care-l include în top 500 miliardari români cu o avere estimată la 10-11 milioane de euro. Potrivit jurnaliştilor de la Jurnalul Naţional, „nepotul de aur“ ar avea însă o avere de 50 de milioane de dolari. Oricum, tranzacţia din anul 2005 nu e singura care l-a aşezat pe Postelnicu în prima linie a oamenilor de afaceri români: bărbatul are 8% din Romanian International Bank, are afaceri în distribuţia de băuturi alcoolice, în domeniul auto şi imobiliar.

În 2010, pe numele miliardarului român rezident în Elveţia figurau 32 de societăţi înscrise la Registrul Comerţului, pe lângă celelalte 15 firme pe care le controlează prin intermediul grupului IATSA, firmă desprinsă din Dacia Piteşti, unde este asociat cu fostul ministru al Economiei, Adriean Videanu. În plus, cei doi mai sunt acţionari ai firmei Equity Invest (înfiinţată în 1998), alături de proprietarul companiei de construcţii Bog’art, Raul Doicescu, de Gheorghe Gabriel şi Sida Ionescu, ginerele lui Traian Băsescu.

Continuăm: Tiberiu Postelnicu şi tatăl lui Sida Ionescu, Gheorghe Ionescu, sunt parteneri în firma Supercar Service 2003. Firma a încheiat, în mai 2012, un contract de peste 23.000 de lei pentru reparaţii la maşinile Companiei Naţionale pentru Controlul Cazanelor, Instalaţiilor de Ridicat şi Recipientelor sub Presiune (CNCIR), arată ziarul „Ring“. Instituţia e condusă de Mircea Zegrean, fratele preşedintelui Curţii Constituţionale. Ziariştii subliniază că, în 2009 şi 2010, Supercar Service 2003 a încheiat contracte în valoare de aproximativ 166.000 de lei cu Inspecţia de Stat pentru Controlul Cazanelor şi cu Hidroelectrica, ambele aflate sub autoritatea Ministerului Economiei chiar în timpul în care Adriean Videanu se afla la conducere.

În 2011, Tiberiu Postelnicu mai cumpăra un pachet de 30,39% din titlurile societăţii Coral Braşov, care deţine mai multe spaţii comerciale în municipiul Braşov. Postelnicu a cumpărat acţiunile Coral Braşov de la Ştefan şi Rodica Gârbacea, proprietari ai firmei Hidromecanica SA Braşov şi moştenitori ai fostului pilot Lucian Gârbacea. În 2013, la doar doi ani de la preluarea pachetului de acţiuni, Coral Braşov îşi cerea insolvenţa în instanţă.

Citiţi şi: Ştefan Andrei, diplomatul care a luat numele lui Ceauşescu în deşert. Ştefan Andrei a promovat interesele lui Nicolae Ceauşescu pe toate continentele, din Washington până-n deşertul african. A fost ministru de Externe şi unul dintre oamenii de încredere ai dictatorului – printre puţinii demnitari care ajunseseră la şcoală şi în timpul orelor de curs, nu doar în vizite.

<strong>„Făceam prea mult exces de exigenţă“</strong>


Tudor Postelnicu e născut la 23 noiembrie 1931 în comuna Proviţa de Sus, regiunea Ploieşti, într-o familie cu venituri modeste. E cel mai mare dintre cei trei copii ai familiei şi e afectat de situaţia materială a familiei mai ales după anul 1940, când tatăl său, sondorul în petrol Constantin Postelnicu, moare într-un accident de muncă. Moartea tatălui pare să-l traumatizeze pe copil, care întrerupe, pentru un an, studiile. Într-o autobiografie din 1953, Postelnicu descrie tragicul eveniment: „A fost prins de sârma de pe toba fricţionului şi înfăşurat pe ea şi făcut în mii de bucăţi“.

Mama, casnică, nu reuşeşte să-i ţină pe toţi cei trei fraţi în şcoală, aşa că Tudor renunţă la studii după şase clase elemntare. În toamna anului 1945, intră ucenic la Societatea „Creditul Miner“, acelaşi societate unde lucrase şi tatăl său, unde obţine calificare de strungar în fier. Prima oară e refuzat, pe motiv că-i prea scund, dar până la urmă e ajutat de tovarăşii de la plasa Moreni a partidului. Fraţii săi, Ion şi Alexandru Postelnicu, vor ajunge electricieni.

15 kilometri, prin zăpadă de un metru
În paralel cu ucenicia, Postelnicu absolvă şi 4 clase şcoală industrială. În dosarele de partid, perioada este puternic idilizată. O referinţă semnată de numitul Traian Bucur şi cuprinsă în dosarul său de cadre îl arată drept un tânăr puternic, luptător, în ciuda potrivniciilor vremii: „Acest tov. pleca iarna prin zăpadă de un metru, pe jos, dimineaţa, la ora 3, mergând pe valea lungă, fără să exagerez, cel puţin 15 km până ajungea la uzină unde făcea serviciu“.

Mediul muncitoresc în care învaţă strungăria (începând cu 1945) şi educaţia din şcoala industrială (1945-1949) îi conturează şi primele idei politice adolescentului Postelnicu. Acasă, nici mama, nici tata, nici unchii săi nu făcuseră politică, aşa că strungarul învaţă întreg abecedarul politic în fabrică. Se duce la sindicat (1945), apoi prestează diverse munci pentru Uniunea Tineretului Comunist (UTC, 1946), e ales responsabil organizatoric în UTM (1947) şi chiar secretar al organizaţiei, responsabil cu propaganda şi agitaţia pe uzină (Uzina 4 Moreni, 1949).

Ofiţer în şase luni
În 1950, e trimis, pentru 15 zile, la Ploieşti, la cursuri de perfecţionare în munca de propagandist, şi-şi continuă ascensiunea în structurile comuniste din regiune: secretar al comitetului UTM pe uzină (1950), responsabil organizator al comitetului UTM al schelei Moreni, instructor UTM şi şef al secţiei de cultură fizică şi sport (1951). E un simplu activist de provincie, care împacă delicat strungăria cu treburile politice.

Partidul are însă planuri cu el: la 28 octombrie 1951, Postelnicu e trimis la Şcoala de ofiţeri din Botoşani. Nu făcuse armata, dar ţara avea nevoie de ofiţeri. „Cursul acestei şcoli era de 6 luni, eu am stat cinci luni şi simţindu-mă slăbit din punct de vedere fizic în 1952 luna aprilie am fost trimis din nou la CC al UTM la secţia Organe“, spune Postelnicu într-o autobiografie din 1953. Carevasăzică, în doar şase luni, Postelnicu ar fi putut deveni ofiţer în Armata Republicii. N-a fost să fie. „Pe data de 27 mai 1952 am fost lăsat la vatră ca necombatant“, scrie în 1952.

„Simt că lupt pentru cauza celor mulţi“
Postelnicu simte că e şansa lui să intre în liga mare a politicii naţionale, să nu mai rămână la „tineret“. În cererea de înscrierea în partid din 2 octombrie 1952 îşi explică pasional alegerea, fără să permită gramaticii limbii române să strice un vis frumos: „Cer să fiu primit în rândurile candidaţilor de partid unde voiu dovedi prin munca mea neobosită care o voi duce în rândurile masei de tineret că voi deveni un adevărat propagandist neobosit care voi traduce în viaţă fără murmur fără şovăire hotărârile Partidului nostru şi-ale guvernului şi simt că lupt pentru cauza celor mulţi pentru cauza comună [...] m-am străduit şi mă străduiesc continu pentru ami ridica nivelul meu politic pentru că numai în felul acesta voi putea deveni un adevărat constructor al societăţi noi societate socialistă“. În noiembrie 1952, e trimis însă la şcoala de partid de doi ani „Filimon Sârbu“. Într-o autobiografie din 1959, bărbatul spune că a absolvit „facultatea muncitorească de 2 ani cu drept de şcoală medie“. Orişicât, în decembrie 1953, bărbatul e primit în partid.

Funcţiile
Rămâne şef la nivel de judeţ, noua titulatură îi permite să-şi privească viitorul politic cu mai multă îngăduinţă. Are dreptate s-o facă: va deveni prim-secretar al Comitetului raional UTM Câmpina (1954-1956), secretar al Comitetului regional UTM Ploeşti (1956-1959), adjunct al şefului Secţiei organizatorice şi membru al Biroului CC al UTM (1959-1964), instructor şi cadrul Secţiilor Organizaţii de Masă şi Organizatorică a CC al PMR/PCR (1964-1969), secretar al comitetelor judeţene de partid Olt (1969-1971) şi Buzău (1971-1976), culminând cu funcţia de prim-secretar la Buzău, potrivit volumului „Securitatea“, editat de CNSAS. Nu va neglija nici şcoala, deşi educaţia o neglijase prea mult timp: activistul va absolvi cursurile Şcolii Superioare de Partid „Ştefan Gheorghiu“ în 1967, iar în 1977 îşi va da exemene de diferenţă la Academia de Studii Economice! De fapt, Postelnicu era un simplu politruc, ambiţios, dar smintit, zelos şi depersonalizat de o ideologie pe care nici nu se străduieşte să o înţeleagă, mutat din post în post în funcţie de interesele partidului şi e sedus de aparenţa propriei importanţe.

„Se cam supraapreciază“
Ştefan Andrei exemplifică atitudinea bărbatului cu o dezagreabilă paradă a puterii lui Postelnicu: „Îl cunoşteam din 1959. Am fost cu el la Festivalul Tineretului de la Viena. Când am cunoscut-o şi pe nevastă-mea. Postelnicu era şi el în delegaţie secretar la Tineretul din Ploieşti. Şi s-a «remarcat»... Când ne-am dat jos din vapor, pe mal erau imigranţi români. Printre ei, Gherman, un lider important al social-democraţiei bănăţene. Era un bătrânel, aşa, venit să ne dea nouă manifeste împotriva regimului comunist din România. Şi Postelnicu i-a dat un picior în spate – a căzut omul pe burtă“, povesteşte Andrei în „I se spunea Machiavelli“.

„Manifestă tendinţă de îngânfare, din care cauză uneori lucrează rigid cu oamenii, se cam supraapreciază, iar spiritul autocritic este mai slab dezvoltat“, spuneau tovarăşii despre el încă din 1960, potrivit dosarului său de cadre de la Arhivele Naţionale. „A folosit metode tari cu unele cadre, ajungând până la jignire. O altă lipsă este aceea că după absolvirea şcolii s-a preocupat puţin de pregătirea sa profesională“, arată un referat de partid. Acelaşi lucru recunoaşte şi el, cu cuvintele sale: „În unele cazuri mă auto-linişteam în urma unor succese, lucru foarte nejust şi dăunător în muncă. Deasemeni uneori făceam prea mult exces de exigenţă“, scrie Postelnicu într-o autobiografie din ’59. Documentul nu cuprinde însă şi metoda bărbatului de a se autolinişti.

Citiţi şi: Suzana Gâdea a fost satrapul culturii române din ultimii 10 ani de comunism. A suprimat programat orice iniţiativă liberă şi a prefăcut-o în propagandă ieftină, agasantă, fatală. În vreme ce intelectualii români autentici rezistau absurdului comunist prin cultură, Suzana Gâdea se obişnuia cu rezistenţa la cultură.

Tudor Postelnicu
Tudor Postelnicu

<strong>Misiunile lui Postelnicu la Securitate</strong>


În ianuarie 1990, Tudor Postelnicu vorbeşte despre Nicuşor Ceauşescu, „delfinul“ cuplului dictatorial, folosind exact cuvintele: „acest derbedeu, acest înfumurat, acest descompus moral şi politic pe care îl chema Nicu Ceauşescu, considerându-se trimis în exil la Sibiu şi care aştepta alegerile din martie pentru o înscăunare. [...] cu acceptul celor doi, a trădătorului şi a trădătoarei, expresii folosite de mine, a tiranului şi tiranei, că nu era deosebire între unul şi altul. Când intrai în viteza unuia şi te lua şi cealaltă, îţi trebuiau trei zile să-ţi revii. Asta nu este disculpare“. Pentru cei care-i cunosc biografia lui Postelnicu, declaraţia aceasta e şocantă! Pentru cei care-i cunosc caracterul bărbatului, amnezia lui Postelnicu nu e câtuşi de puţin tulburătoare. E, de fapt, aceeaşi logică perfidă, dar elementară, a divorţului zgomotos de trecut. Postelnicu se înfăţişa în faţa românilor liberi de comunism drept un simplu rob al Ceauşeştilor. Era doar încă un rob al puterii.

În comunism, Tudor Postelnicu şi Nicu Ceauşescu erau mai mult decât tovarăşi. În timpul în care primul era prim-secretar la Buzău, Nicuşor făcea armata la o unitate din acelaşi judeţ. Mihai Pelin povesteşte, în „Un veac de spionaj, contraspionaj şi poliţie poltică“, despre faptul că Postelnicu a intrat în graţiile familei prezidenţiale pentru că „i-a asigurat un trai şi un anturaj feminin corespunzător“ odraslei Ceauşeştilor. Ştefan Anderi nuanţează, în „I se spunea Machiavelli“: „A fost în reaţii bune cu Nicuşor, dar s-a purtat mizerabil până la urmă cu toţi. Postelnicu o informa pe Elena tot ce făcea Nicuşor“.

NIcuşor Ceauşescu (stânga), Tudor Postelnicu (jos) şi generalul Nuţă

Când Ceauşescu a tăiat coada pisicii
Oricum, se pare că prietenia cu fiul cel mare al cuplului Ceauşescu i-a adus şi promovarea în politica de vârf a partidului: Postelnicu a ajuns, în 1978, şeful Departamentului Securităţii Statului. Povesteşte tot Ştefan Andrei: „Venise la mine Burtică şi mi-a spus că mai are Ceauşescu două probleme de rezolvat în schimbările ce le făcea: secretarul cu Cancelaria şi cu secretarul de stat cu Securitatea. [...] Am spus imediat: «Tovarăşe Ceauşescu, haideţi să mergem cu Postelnicu la Securitate, e tânăr, vă e devotat, aţi văzut că s-a purtat frumos cu Nicuşor, s-a îngirjit de el cât a fost la Şcoala de Aviaţie, e de la Tineret, n-a avut legături cu Securitatea». [...] «Hai să tăiem coada pisicii, mergem pe Postelnicu la Securitate şi Duminică la Cancelarie“. Cu alte cuvinte, în 1990, Postelnicu îşi nega una dintre puţinele calificări care-l recomandau pentru un post de asemenea anvergură: prietenia cu Nicu Ceauşescu. Intuise Ştefan Andrei ceva: „Că nu e idiot, că nu e dobitoc, îţi spun eu. Am fost în mediul artiştilor, am văzut de la 12 ani teatru, am prieteni artişti şi artiste... Dar n-am întâlnit pe scena bărbătească pe cineva care să interpreteze mai bine rolul idiotului“.

Dependenţa lui Postelnicu
Inutil să repetăm, competenţele profesionale nu erau, pentru Nicolae Ceauşescu, un criteriu esenţial în alegerea echipei de supuşi de la conducerea ţării. Eligibili erau cei care treceau proba fidelităţii şi, mai ales, cei care se complăceau sârguincios în relaţia de dependenţă dintre şef şi subaltern. Postelnicu era unul dintre aceştia. Deloc gratuit. Dictatorul a fost suficient de inteligent ca să realizeze că poziţia sa de dominaţie depindea finalmente de loialitatea Securităţii. Prin urmare, îi plătea bine pe ofiţerii acesteia, aveau acces la magazine şi facilităţi speciale, spune Marius Oprea în „Banalitatea răului“. Vladimir Tismăneanu nuanţează această relaţie în „Lumea secretă a nomenclaturii“: „Ceauşescu ştia ce se discuta la toţi în casă. Aşa că n-a avut iluzia că era iubit de Răutu, Rădulescu sau Postelnicu. Îi avea la mână pe toţi şi îi controla“.

De altminteri, Ştefan Andrei spune că Postelnicu n-a făcut niciodată parte din Clubul Ceauşescu, adică din cercul restrâns al Puterii, care se întâlnea pe aleea Kalinin, la Club Bazin, la munte sau la mare. Nu se înţelegea, de pildă, cu Manea Mănescu, prim-loial al lui Ceauşescu, care-l descria drept „un criminal înăscut“, arată Robert Kirk şi Mircea Răceanu în „România împotriva Statelor Unite. Diplomaţia absurdului“. Totuşi, Andrei poate fi subiectiv, mai ales că Postelnicu îi cam săpa funcţia în faţa Elenei Ceauşescu. De pildă, fostul ministru de Externe povesteşte, în „I se spunea Machiavelli“, despre o discuţie relaxată dintre el şi Nicolae Ceauşescu în legătură cu tragedia în care a murit fiul poetului George Coşbuc: accident de maşină, la Târgu Jiu, în anul 1904. Nicuşor Ceauşescu, Gheorghe Oprea şi soţii Ceauşescu nu credeau însă că în România din timpul naraţiunii existau maşini. Bazându-se probabil pe faptul că dictatorii nu vor studia vreodată detaliile acestei întâmplări, Postelnicu ar fi sunat-o pe Elena Ceauşescu: „Tovarăşa Ceauşescu, se face băşcălie în legătură cu băiatul lui Coşbuc. Şi tovarăşul Nicuşor, şi tovarăşul Oprea fac. Sediul problemei este la tovarăşul Andrei“.

Citiţi şi: Ministru de Finanţe, membru al Academiei Române şi prim-ministru timp de cinci ani, Manea Mănescu a strâns mâna multora dintre puternicii lumii, dar a sărutat una singură.

Orişicât, un lucru e clar: Postelnicu vine şef al Securităţii la 7 martie 1978, într-o vreme în care Ceauşescu n-avea nevoie de dezbateri sau de momente de chibzuială. Marius Oprea sintetizează, în „Banalitatea răului“, logica după care va funcţiona Securitatea lui Postelnicu: schimbările de structură a instituţiei (recrearea DSS în cadrul Ministerului de Interne, cu întreaga lui autoritate deţinută înainte de reforma din 1968), au fost un semn al sfârşitului perioadei de „legalitate socialistă“, trâmbiţată de Ceauşescu un deceniu mai devreme. Un motiv: Ministerul de Interne şi-a lărgit atribuţiile pentru a cuprinde şi „apărarea şi independenţa, suveranitatea naţională şi integritatea teritorială“ a statului. Numai că această sporire presupunea ca Ministerul să fie responsabil nu doar în faţa CC, dar şi faţă de Comandantul Suprem al Forţelor Armate Române. În practică, spune Marius Oprea, atât ministrul, cât şi şeful DSS răspundeau direct lui Ceauşescu. În acelaşi timp cu restructurarea instituţională, Nicu Ceauşescu e primit în Consiliul Politic de pe lângă MAI, arată istoricul Adam Burakowski în „Dictatura lui Ceauşescu“.

Acţiunea Pacepa
Proaspăt venit la conducerea Securităţii, Postelnicu a rămas în funcţie şi după defectarea lui Ion Mihai Pacepa din luna iulie a aceluaşi an. A devenit însă responsabilitatea sa să acopere fisurile create de acest cutremur în toate stucturile de informaţii: „Cu acordul şi la indicaţia lui Nicolae Ceauşescu, Postelnicu a trecut la schimbarea cadrelor cu funcţii de răspundere din sistemul de spionaj şi contraspionaj care au avut legături sau au fost cunoscute de Ion Mihai Pacepa. În consecinţă, au fost retraşi cei mai mulţi dintre ofiţerii acoperiţi din ambasada României la Washington, consulatele din New York, Londra, Paris, Roma şi pe cei din RFG, Japonia şi America Latină. [...] În 1980, Nicolae Pleşiţă declara că daunele provocate spionajului românesc de Nicolae Ceauşescu şi comisia de anchetă condusă de Tudor Postelnicu erau mai mari decât defecţiunea lui Ion Mihai Pacepa“, explică Liviu Ţăranu în „Ion Mihai Pacepa în dosarele Securităţii“.

Tudor Postelnicu, desen în Mihai Pelin,
„Un veac de spionaj, contraspionaj şi
poliţie politică“


Acţiunea Aniversarea
Postelnicu a fost garanţia dictatorului că Securitatea este în slujba sa. În special după 1980, Centrul de Informaţii Externe (C.I.E. sau UM 0544) primeşte sarcini clare să se ocupe de promovarea imaginii dictatorului şi în afara ţării. Pesonalitatea lui Ceauşescu era prea importantă pentru a se limita la poeziile de curte cuprinse în broşurile din ţară. Un singur exemplu, extras din lucrarea „Acţiunea «Lumina»“, scrisă de Luminiţa Banu în Caietele CNSAS: în luna ianuarie 1982, două unităţi din cadrul CIE aveau în derulare acţiunea „Aniversarea“, care consta în „asigurarea publicării unor articole omagiale consacrate personalităţii preşedintelui R.S. România într-un număr de 15 publicaţii“. Un document elocvent pentru modul în care era concepută propaganda comunistă internaţională, arată Luminiţa Banu, e Ordinul nr. D/00162, semnat de Postelnicu la 20 august 1985. Potrivit documentului, unităţile operative ale DSS aveau obligaţia iniţierii „unor acţiuni pentru publicarea în străinătate de materiale care să contribuie la popularizarea istoriei, culturii şi ştiinţei româneşti, precum şi a realizărilor R.S. România pe plan social-politic şi economic“. „S-au făcut deturnări din fonduri speciale de valută forte, controlate de o agenţie din cadrul CIE, pentu a plăti editori din străinătate ca să publice biografii ale lui Ceauşescu şi tratate de chimie scrise chipurile de soţia lui“, susţine şi Marius Oprea în „Banalitatea răului“

Citiţi şi: Şeful spionajului românesc în perioada 1972-1978, Ion Mihai Pacepa, a fost omul bun la toate din anturajul cuplului Ceauşescu. În 1978, i-a trădat pe cei pe care înainte îi adulase. A dezertat. Presa occidentală îl prezenta drept „cel mai mare peşte“. Avea dreptate: există câteva lucruri putrede în biografia lui Pacepa.

Acţiunea Autobuzul
Un moment care-l va urmări pe Postelnicu şi după Revoluţie se petrece în august 1981, când trei bărbaţi înarmaţi deturnează un autobuz de cursă curentă şi-i iau ostatici pe călători. Cei trei orientează autobuzul spre aeroportul din Timişoara, unde intenţionează să solicite autorităţilor o sumă importantă în valută şi un elicopter cu care să plece din ţară. Mihai Pelin spune, în „Un veac de spionaj“ că, din cauza modului neprofesionist în care au fost organizate barajele succesive pe şoseaua Lugoj-Timişoara, şase dintre ostatici au fost ucişi. Potrivit lui Pelin, Postelnicu şi ministrul de Interne George Homoştean au ordonat securiştilor de la judeţ să-i execute fără judecată pe cei trei, lucru care s-a şi întâmplat. Dispoziţia, se pare, era a lui Nicolae Ceauşescu. La cererea unei rude a teroriştilor, Postelnicu şi altor şase ofiţeri superiori de Securitate şi Miliţie au început să fie anchetaţi în legătură cu „acţiunea autobuzul“ în 1991. Abia la 12 martie 2002, Postelnicu şi Homoşteanu au fost condamnaţi la 14 ani de închisoare, dar pedeapsa le-a fost redusă la jumătate.

tudor postelnicu
tudor postelnicu
tudor postelnicu

Cum erau persecutaţi disidenţii

Numele lui Postelnicu este legat şi de urmărirea şi persecutarea mai multor disidenţi, printre care scriitorii Paul Goma, Ion Caraion, Wagner Klaus Georg şi George Constantin. Aici, lucrurile sunt cât se poate de clare şi datorită acţiunii CNSAS de a face publice documentele din dosarele de urmărire ale scriitorilor.

Paul Goma, oricum aflat în vizorul Securităţii din 1956, se stabilise la Paris în 1977. La doar un an după ce ajunsese în capitala Hexagonului, scriitorul ajunge iar sub lupa securiştilor români – disidentul dăduse interviuri, îşi promovase cărţile despre el şi despre tragediile din România, era necenzurat şi necenzurabil. În martie 1978, Postelnicu ia atitudine: semnează „Nota de măsuri actualizată privind intensificarea acţiunilor pentru neutralizarea lui «Bărbosul»“. Ordinele şefului Securităţii vizau „demascarea, compromiterea şi anihilarea“ scriitorului în ţară şi în străinătate şi lansarea unei campanii mincinoase din care să reiasă că Goma e un agent provocator, folosit de „puteri străine şi cercuri iredentiste maghiare“.

În cazul lui Ion Caraion, măsurile lui Postelnicu vizau, potrivit planului din februarie 1982, „intimidarea şi descurajarea“ scriitorului. Caraion reuşise să emigreze cu familia în Elveţia în 1981. După doar un an, Postelnicu dispunea interceptarea corespondenţei cu o femeie cu care scriitorul ar fi avut o relaţie intimă. Apoi, compromitera publică a familiei Caraion prin răspândirea informaţiilor că soţia se bucura de sprijin evreiesc şi că scriitorul a fost informatorul Securităţii. În plus, „Săptămâna“, „Flacăra“ şi „România liberă“ trebuiau să publice articole defăimătoare despre scriitor.

În anul 2010, Curtea de Apel Bucureşti constata, la sesizarea CNSAS, că Tudor Postelnicu şi generalul (r) Iulian Vlad, adjunctul acestuia, au încălcat drepturile omului în calitate de ofiţeri ai Securităţii, atât în cazul Paul Goma, cât şi în cel al lui Caraion. Probatoriul a fost susţinut, în principal, de documentele furnizate de CNSAS.

Ultima acţiune de anvergură pusă la cale de Securitatea lui Postelnicu a fost după revolta muncitorilor de la Braşov, din 15 noiembrie 1987. Şeful Securităţii făcuse ordine între muncitorii braşoveni tot în urma unei dispoziţii date de Ceauşescu. Totuşi, după protestul anticomunist al muncitorilor de la „Steagul Roşu“, Postelnicu semna ordinul MI 02600 din 5 iulie 1988, prin care Securitatea era autorizată să facă uz de arme pentru a opri „încercarea unor elemente nemulţumite, constituite în grup, de a pătrunde pe căi neoficiale sau prin manifestări turbulente la conducerea organelor centrale sau locale de partid şi de stat“, arată Marius Oprea în „Moştenitorii Securităţii“. În plus, în preziua ordinului, au fost înfiinţate noi unităţi speciale de Securitate în centrele urbane majore, sub autoritatea DSS şi în scopul colaborării cu trupele USLA, arată Marius Oprea în „Banalitatea răului“. Ordinul rămăsese în vigoare şi în timpul Revoluţiei din decembrie ’89.

Citiţi şi: Nicolae Doicaru a servit Securitatea comunistă timp de 40 de ani. Şi la Gheorghiu-Dej, şi la Ceauşescu. A condamnat oameni la moarte şi a fost cel mai longeviv şef al spionajului românesc. În decembrie 1989, se prezenta drept luptător împotriva regimului condus de dictator. Îşi nega, în faţa naţiunii, întreaga existenţă. Totuşi, Nicolae Doicaru a existat şi a lăsat cicatrici adânci.

Unde sunt banii Securităţii?

La finalul anilor ’70, după ce Securitatea trecuse prin restructurări şi după ce Ion Mihai Pacepa defectase în Occident, o nouă unitate a apărut în cadrul celei mai puternice instituţii din România: Compartimentul de Operaţiuni Valutare Speciale (OVS) din cadrul UM 0625/CP, coordonată de Direcţia a III-a Contraspionaj a DSS. La 4 ianuarie 1980, unităţii i se trasează sarcina de a realiza, din acţiuni specifice de „O.V“,  suma de 2.000.000 de dolari, portrivit ordinului nr. 00105502 semnat de Postelnicu.

Apariţia unităţii e uşor de explicat: în anii 1978-1979, îndatorarea consantă a României pentru a susţine industrializarea accelerată a crescu de 3,6 ori, arată Florian Banu în lucrarea „Capitalişti avant la Lettre: Securitatea şi operaţiunile valutare speciale din anii ’80“ din Caietele CNSAS. Mai mult: la 16 august 1979, Paul Adolph Volker Jr, desemnat de preşedintele american Jimmy Carter în fruntea Rezervei Federale a SUA a crescut dobânzile la 10,5% şi, în septembrie, la 11,75%, afectând dramatic o serie de ţări în curs de dezvoltare şi marcând sfârşitul epocii creditelor ieftine pentru dezvoltare, arată Banu.

România avea nevoie de bani! De valută forte. Ca să adune atâţia bani, UM 0625/CP colabora cu Compartimentul OVS din cadrul Centrului de Informaţii Externe (UM 0544). În plus, a mai fost înfiinţat şi Serviciul Independent de Comerţ Exterior (SICE sau UM 0650), o unitate specială în care lurau 45 de ofiţeri, avându-l şef pe Postelnicu, arată Marius Oprea în „Moştenitorii Securităţii“.

Despre aceste schimbări instituţionale, controversatul Ion Mihai Pacepa scrie în „Orizonturi roşii“: „Principala sarcină a DGIE (n.r. – UM 0544) a devenit să obţină cât mai mulţi bani occidentali, pentru a susţine economia falimentară a României. Nu conta cum se obţineau banii, important era să fie cât mai mulţi. [...] Una dintre afacerile bănoase era contrabanda. Drogurile şi armele fără serie confiscate la graniţele României erau predate departamentului ultrasecret  al DGIE, cunoscut sub numele de OV (operaţiuni valutare). Comerţul cu emigranţi în schimbul unor mari sume în valută a devenit o altă sarcină principală a DIE“. Potrivit relatărilor spionului defector Liviu Turcu, responsabilităţile Securităţii legate de comerţul extern erau atât de importante pentru Securitate încât, în momentul în care Tudor Postelnicu a fost promovat în funcţia de ministru de Interne, la 5 octombrie 1987, a continuat să supravegheze îndeaproape operaţiunile financiare lucrative ale Securităţii, raportându-i rezultatele direct lui Ceauşescu“.

Postelnicu ştia de toate structurile responsabile să aducă valută în ţară, deşi de la jumătatea anilor ’80, aportul valutar a rămas în sarcina CIE. Totuşi, în timp ce puţini români ştiau ce înseamnă un cont bancar, un grup restrâns de ofiţeri de Securitate erau deja rafinaţi cunoscători ai jongleriilor permise sau tolerate de „piaţa liberă“. Firmele off-shore, spălarea de bani, suprafacturarea, comisioanele confidenţiale, returnarea TVA, toate acestea erau lucruri mai mult decât familiare pentru unii securişti.

La 22 decembrie 1989, în conturile Băncii Române de Comerţ Exterior, instituţia care aduna toată valuta România, se aflau între 1,5 şi 2 miliarde de dolari. Cinci luni mai târziu, nota de lichidare a Întreprinderii de Comerţ Exterior Dunărea (ICE Dunărea), care domina tranzacţiie de import-export ale României, arăta că în conturi sunt mai puţin de 300.000 de dolari. Justificarea oficială: banii ar fi intrat în consum şi aprovizionarea populaţiei. În iunie 1991, „comisia Isărescu“, înfiinţată pentru a căuta conturile lui Ceauşescu ajunge la concluzia că banii presupuşi a fi fost furaţi de familia Ceauşescu erau, de fapt, banii manevraţi şi deturnaţi de ofiţeri de securitate înainte şi după 1989. Anul trecut, Teodor Stolojan adăuga, la Digi24, încă o necunoscută acestei probleme: „În decembrie ’89 şi perioada următoare erau foarte multe sume pe drum în diferite tranzacţii. La Postelnicu s-a găsit o valiză cu vreo 500.000 de dolari“.

Pe lângă toate aceste operaţiuni, în sine scandaloase, tot în timpul mandatului lui Postelnicu la Securitate, România a avut legături strânse cu teroristul internaţional Carlos „Şacalul“. Cristian Troncotă susţine, în „Duplicitarii“, că Tudor Postelnicu i-ar fi dat ordin direct colonelului Sergiu Nica să se deplaseze în Cehoslovacia pentru a-l contacta pe Carlos în vederea neutralizării lui Ion Mihai Pacepa. Deplasarea ar fi fost făcută în 1979. Relaţia lui Carlos cu România e documentată atent de Liviu Tofan în „Şacalul Securităţii“. Potrivit acestuia, Carlos „Şacalul“ a venit de mai multe ori în România pentru a primi sarcini. Numele lui Postelnicu apare în raportul cu nr. 0012578 din 21.10.1980 al UM 0544, făcut public de şeful SIE Cătălin Harnagea. Documentul face referire la două liste de armament, muniţie şi explozibil scoase din evidenţele UM 0544 într-o cantitate impresionantă. Arsenalul a fost predat teroriştilor lui Carlos.

[&amp;lt;a href="//storify.com/bogdanenacheg/getting-started" target="_blank"&amp;gt;View the story "Apostolii Epocii de Aur. Un serial marca Adevărul" on Storify&amp;lt;/a&amp;gt;]

Politică



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite