Apostolii Epocii de Aur, episodul #9. Toate conspiraţiile spionului Nicolae Doicaru

Apostolii Epocii de Aur, episodul #9. Toate conspiraţiile spionului Nicolae Doicaru

Nicolae Doicaru a servit Securitatea comunistă timp de 40 de ani. Şi la Gheorghiu-Dej, şi la Ceauşescu. A condamnat oameni la moarte şi a fost cel mai longeviv şef al spionajului românesc. În decembrie 1989, se prezenta drept luptător împotriva regimului condus de dictator. Îşi nega, în faţa naţiunii, întreaga existenţă. Totuşi, Nicolae Doicaru a existat şi a lăsat cicatrici adânci.

Ştiri pe aceeaşi temă

22 decembrie 1989, sediul Televiziunii Române Libere. Camerele de filmat înregistrează o declaraţie halucinantă, rătăcită printre zecile de mesaje de o nebuloasă spontaneitate. În studioul 4 e linişte. În faţa operatorilor vorbeşte, drept, demn, autoconvins de propria integritate morală, un oarecare Nicolae Doicaru. „Stimaţi cetăţeni ai patriei. Sunt general-colonel Doicaru Nicolae, fost prim-adjunct al Ministerului de Interne, apoi ministru al Turismului, până acum 18 ani (n.r. – 11 ani), când, din dispoziţiile lui Ceauşescu am fost arestat, deblocat şi urmărit în permanenţă atât eu, cât şi familia mea pentru nicio altă vină, decât pentru că eram împotriva principiilor lui de comandă. Mă adresez, în calitatea pe care am avut-o, cadrelor Ministerului de Interne, a acelor buni români, a acelor ostaşi care sunt trup din trupul neamului. Băgaţi bine de seamă ce faceţi! Cum acţionaţi în aceste clipe deosebit de importante pentru naţiunea noastră. S-a terminat cu dictatura!“

Acesta este logo-ul serialului „Apostolii Epocii de Aur“.
Nicolae Ceauşescu a ieşit cu gura deschisă.
Concept grafic: Florian Marina şi Vali Ivan


Omul n-apucă să-şi termine bine discursul înflăcărat, că e imediat scos din cadru. Revoluţionarii, în frunte cu Teodor Brateş, dau buzna peste el şi-i întrerup cuvântarea ferventă. Nu apariţia sa e cea care ar fi putut tulbura apele în televiziune, ci mesajul bezmetic, necorespunzător. Discursul ar fi putut fi un inhibitor prea puternic pentru ceea ce avea să se numească „emanaţia Revoluţiei“: practic, Doicaru spunea că el e reprezentantul Securităţii, la fel cum Ion Iliescu e reprezentantul politicului, iar generalul Nicolae Militaru – al Armatei. Or, logica aceasta, oricât de autentică se va dovedi, nu poate fi expusă atât de făţiş. În curând aveau să vină teroriştii, să otrăvească fântânile şi să ameninţe Revoluţia, democraţia originală sau cine ştie ce alte cuceriri de care bătrânelul de la televizor ştie prea puţin!

Nicolae Doicaru, în direct, încruntat, la TVR

Doicaru are un vis
Nicolae Doicaru are un vis: într-o zi, naţiunea aceasta se va ridica, iar el va fi din nou la conducere. După 10 ani de pensionare forţată, impusă de Ceauşescu. Socoteala lui nu e atât de absurdă pe cât ar putea părea astăzi: aparte de faptul că, pe holurile Televiziunii, avea cu cine să se salute şi, la o chestie, să stea la poveşti despre trecut, Doicaru mai are avantajul experienţei. Nicolae Doicaru fusese, vreme de 18 ani, şeful Direcţiei de Informaţii Externe a Securităţii – cel mai longeviv şef al spionajului românesc. Ca să nu vorbim despre întreaga sa carieră în Securitate, unde adunase peste trei decenii, inclusiv în perioada în care România devenise o colonie penitenciară!

Doicaru are însă insolenţa să creadă că Revoluţia îi va da puterile unei păsări Phoenix. Un pic de dreptate are şi el. Revoluţionarii animaţi de puterea încă potenţială pe care o văd la orizont, poate chiar la Răsărit, îl tolerează pe Doicaru printre ei. Omul chiar merge să preia conducerea vechilor structuri de informaţii, ce urmau să fie reformate potrivit cu nevoile de moment. Istoricul Constantin Corneanu explică, în volumul „Victorie însângerată. Decembrie 1989“, elanul grupului din TVR: „În seara de 31 decembrie 1989, în jurul orei 20.00, când sediul central al CIE (n.r. – Centrul de Informaţii Externe) a fost înconjurat de TAB-uri ale MApN, şi-a făcut apariţia şi o echipă de membri ai CFSN (n.r. – Consiliul Frontului Salvării Naţionale). În echipă se aflau Gelu Voican-Voiculescu, Virgil Măgureanu (n.r. – consilier personal al lui Iliescu), Nicolae Doicaru şi general-locotenent Marin Pancea“. Momentul marchează schimbarea conducerii CIE. Echipa nu e chiar novice, însă îndeplineşte singurul criteriu impus: nu a avut legături strânse cu Nicolae Ceauşescu.

Nicolae Doicaru mi-a fost recomandat de Nicolae Militaru la sfârşitul lui decembrie şi, la intervenţia lui Iliescu, i-am spus că colaborarea noastră încetează.
Gelu Voican-Voiculescu

De ce Doicaru?
Virgil Măgureanu vorbeşte despre Doicaru în volumul de dialoguri cu controversatul istoric Alex Mihai Stoenescu, „De la regimul comunist la regimul Iliescu“: „Doicaru e persoana care, fiind îndepărtată de puţin timp de la conducerea acestui departament, putea juca acest rol de intermediar între noile autorităţi şi situaţia operativă din ţară. Cred că Doicaru fusese pur şi simplu numit pentru a da o aparenţă de legitimitate acelui transfer de putere către o persoană reprezentând noile autorităţi. Şi nimic altceva“. E explicaţia standard pe care ciocoii vechi şi noi o adaptează în funcţie de fiecare „cucerire“. De unde alţi oameni?, au dreptate să se-ntrebe într-o ţară cu peste 4 milioane de membri de partid, dar, dintre toţi, de ce Doicaru?

Viceprim-ministrul din perioada 28 iunie 1989 – 28 iunie 1990, Gelu Voican-Voiculescu, pe care Doicaru îl consiliază în probleme de securitate, a explicat pentru „Weekend Adevărul“ prezenţa fostului securist în anturajul său: „Nu l-am ales eu! Mi-a fost recomandat de Nicolae Militaru la sfârşitul lui decembrie şi, la intervenţia lui Ion Iliescu, înainte de 20 ianuarie, i-am spus că colaborarea noastră încetează“.

Citiţi şi: Nicolae Ceauşescu a fost sursa celor mai multe bancuri şi glume.Totuşi, n-a învăţat niciodată să zâmbească, relaxat, din suflet. Dictatorii n-au umor. Dar parcă Ceauşescu era un pic prea trist.

„Era destul de epuizat“
Totuşi, cum de a fost tolerat Doicaru, chiar şi atâta vreme? Cum era văzut bărbatul de către noii fruntaşi ai statului? Voican-Voiculescu: „Era un om în vârstă atunci. Destul de epuizat. Să nu vă închipuiţi că venea de dimineaţa până seara la birou. Venea şi el când putea, din când în când. Nu a fost o prezenţă influentă. A fost un consilier din rândul celor cu funcţii importante în trecut. Din această calitate avea o anumită valoare colaborarea cu el, deoarece cunoştea nişte situaţii din trecut“.

Istoricul Constantin Corneanu explică, pe de altă parte, faptul că ultima mare acţiune la care a participat Nicolae Doicaru a fost aceea de a-l ajuta Gelu Voican Voiculescu să înfiinţeze Serviciul pentru Paza Obiectivelor de Interes Politic (UM0215), structură aflată în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, care ia naştere la 7 februarie 1990. Aşadar, la peste două săptămâni după presupusa demitere pe care o flutură Voiculescu. „Noul serviciu, înfiinţat sub ministeriatul lui Mihai Chiţac, îl avea oficial în frunte pe amiralul Cico Dumitrescu, dar era condus din umbră de Voican Voiculescu, secondat de consilierul său, generalul de Securitate Nicolae Doicaru, şi de colonelul Viorel Tache“, precizează şi Marius Oprea în volumul „Moştenitorii Securităţii“.

Împuşcat cu glonţ la vânătoare cu alice
De fapt, Doicaru se retrage din preajma noilor veniţi la masa puterii abia spre sfârşitul iernii lui 1990 – poate nu mai ţine minte Voican, s-a mai întâmplat. Fostul spion rămâne într-un con de umbră. Nu mai e de interes pentru nimeni, comunist sau doar fost comunist.

După Revoluţie, imaginea publică a lui Doicaru nu era chiar atât de bine conturată în imaginarul colectiv FOTO: Magazin istoric

La 27 februarie 1991, Nicolae Doicaru moare într-un mod bizar, la o partidă de vânătoare. E împuşcat accidental, dar mortal, arată istoricul Florian Banu în articolul „Nicolae Doicaru – un cursus honorum enigmatic“, publicat în „Caietele CNSAS“. Un detaliu suplimentar e oferit şi de istoricul Mihai Pelin: „Conform unei mărturisiri televizate a lui Gelu Voican-Voiculescu, înalt demnitar în primul guvern postrevoluţionar, deşi în partida de vânătoare s-a tras numai cu alice, Nicolae Doicaru a fost secerat de un glonţ“, susţine Pelin în volumul „Un veac de spionaj, contraspionaj şi poliţie politică“. Asupra morţii suspecte a lui Doicaru nu s-a făcut niciodată lumină. Vestea morţii fostului spion n-a avut loc nici măcar în rubricile de „Decese“ din ziare. De fapt, moartea lui Nicolae Doicaru e la fel ca viaţa sa: zugrăvită în conspiraţii fatale, lupte de culise şi jocuri de putere.

Doicaru, Năstase, Udrea
Totuşi, numele „Doicaru“ va mai fi prezent în spaţiul public şi anii în următori. Nu Nicolae Doicaru va face obiectul interesului, ci succesorii acestuia, Vladimir Doicaru şi Vlad Doicaru, fiul, respectiv nepotul fostului general de Securitate. Numele lui Vladimir Doicaru, prieten bun cu Vladimir Tismăneanu încă din vremea adolescenţei, a ajuns în atenţia publică după ce familia acestuia a fost evacuată, în 2001, din casa lor din zona Dorobanţi, situată pe strada Nicolae Velescu. Ca fapt oarecum divers, locuinţa era aflată în spatele vilei lui Adrian Năstase. După ce a fost retrocedată titularului de drept, potrivit Justiţiei, casa a fost vândută succesiv până a ajuns în posesia Elenei Udrea, aceasta cumpărând-o cu 210.000 de dolari, informa ziarul „Adevărul“ din 16 februarie 2006. După aproape un an şi jumătate, şi Udrea va vinde imobilul în care a locuit familia Doicaru.

Doicaru, Ponta, Băsescu
La rândul său, nepotul fostului şef al Securităţii, Vlad Doicaru a devenit un nume cunoscut în spaţiul public. Acesta e unul dintre liderii deloc discreţi ai reprezentanţei din România a companiei de telefonie chineză Huawei. Legăturile devin din ce în ce mai încâlcite: în urma unor vizite efectuate de Victor Ponta în China, în perioada în care era prim-ministru, Huawei a promis că va creşte investiţiile în România. În spatele acestei propuneri, însă, ar fi stat o înţelegere prevăzută în memorandumul încheiat între Huawei şi Guvernul României, în noiembrie 2013, prin care Ministerul Societăţii Informaţionale urma „să vină în întâmpinarea“ intenţiei companiei de a participa la construcţia mai multor structuri strategice din domeniul informaţiilor. Carevasăzică, chinezii de la Huawei, reprezentaţi de nepotul celui mai longeviv şef al spionilor comunişti, propuneau să asigure României tehnologie în domeniul informaţiilor. La acea vreme, tema a dus la schimburi dure de replici între premierul Ponta şi preşedintele Băsescu, ultimul precizând că România nu s-a angajat la nimic faţă de compania chineză şi tranşând disputa.


Autorii articolului au încercat să ia legătura cu Vlad Doicaru timp de mai multe săptămâni pentru a discuta despre familia Doicaru. Vlad Doicaru a explicat mereu, prin terţi, că programul încărcat şi călătoriile dese în afara României nu-i permit să-şi aloce timp şi pentru astfel de preocupări.


Citiţi şi: Apostolii Epocii de Aur. Scurt dicţionar de servilism.

A condamnat oameni la moarte

Nicolae Doicaru s-a născut în anul 1922, în comuna Dălhăuţi din judeţul Vrancea, într-o familie înstărită. Luna şi ziua exactă sunt un aspect încă disputat al biografiei sale. În documentele şi în declaraţiile sale pentru partid, Doicaru va înainta ca date ale naşterii 21 aprilie, 22 aprilie, dar şi 22 august. Nu ştim. Tatăl său, fost simpatizant al PNL, era de profesie viticultor şi avusese în perioada interbelică un magazin. Un burghez!

Nicolae Doicaru urmează şcoala de şapte clase din comuna natală, iar în anul 1937 e trimis să-şi continue cursurile la Gimnaziul Industrial de Băieţi din Focşani. Potrivit istoricului Florian Banu, Doicaru este unul dintre elevii fruntaşi la învăţătură, absolvind şcoala cu media 8,50 şi clasându-se pe primul loc din totalul de 21 de elevi.

Foto: Nicolae Doicaru, tânăr

A fost Doicaru legionar?
Un episod controversat al biografiei sale se petrece exact în perioada rebeliunii legionare (21-23 ianuarie 1941): Doicaru, un simplu elev de gimnaziu, ar fi făcut parte din Frăţiile de Cruce Legionare şi ar fi participat la rebeliunea legionară. Plecând de la mai multe declaraţii ale celor care au fost colegii lui Doicaru în perioada 1940-1941, istoricul Florian Banu arată, în „Nicolae Doicaru – un cursus honorum enigmatic“, faptul că nu există dovezi concrete ale apartenenţei viitorului securist la mişcarea legionară. Se pare că, deşi micul Doicaru a participat la manifestaţii pro-legionare, prezenţa lui s-a datorat exclusiv îndemnului profesorilor.

„În perioada guvernării legionare, unii profesori şi elevi fiind legionari, au trecut la atragerea şi a elevilor din Gimnaziul Industrial în organizaţia legionară de tineret. Astfel, au venit în gimnaziu legionari din alte licee şi care, cu aprobarea directorului şcolii, au adunat elevii din anul III şi IV într-o clasă şi le-au vorbit despre legionari. Tot la acea şedinţă au fost înscrişi şi aproape majoritatea elevilor din anul III şi IV în organizaţia F.D.C. (n.r. – Frăţiile de Cruce). Aşa a fost înscris şi Doicaru Nicolae în F.D.C. “, arată şi referatul de cadre întocmit de Ministerul Afacerilor Interne lui Nicolae Doicaru, la 18 noiembrie 1959.

Specializat în URSS
Tânărul trece peste acest moment în care îşi exprimase, la vedere, opţiunile politice. Nu politica îl interesează acum. Vrea o carieră. „În noiembrie 1941, pe baza unui anunţ din ziar, a dat examen şi astfel a reuşit să intre ca suboficiant la P.T.T. (n.r. – Poştă şi Telecomunicaţii), unde a urmat un curs de pregătire de şase luni în specialitatea de radiotelegrafist“, arată acelaşi referat. Documentul meţionează şi faptul că Doicaru merge pentru specializare în Uniunea Sovietică, în 1942, în localitatea Nicolaev.

Cu Armata Roşie, până în Cehoslovacia
Formarea lui Doicaru continuă, în România, în perioada 1942-1944, până în momentul în care e trimis drept comandant de pluton la unitatea de transmisiuni radio Basarabi-Constanţa, pe frontul antihitlerist. Tânărul ajunge cu Armata Română şi cea Roşie până pe teritoriul Cehoslovaciei. Pentru acţiunile sale alături de sovietici e decorat cu „Virtutea Militară“, clasa a II-a, şi cu medalia sovietică „Victoria“.

La întoarcerea de pe front, Doicaru se angajează, în iulie 1945, în Poliţia de Siguranţă de la Constanţa. Avansează „din treaptă în treaptă, ca urmare a obedienţei sale faţă de autorităţile militare sovietice de ocupaţie şi faţă de organizaţiile comuniste autohtone din zonă“, arată istoricul Mihai Pelin în volumul „Un veac de spionaj, contraspionaj şi poliţie politică“. Odată cu angajarea în Siguranţă, semnează şi adeziunea pentru Partidul Comunist Român.

Citiţi şi: Elena Ceauşescu a fost unul dintre puţinii politicieni care au urmat, în ordine, etapele desăvârşirii profesionale – trei clase primare, facultate la fără frecvenţă, doctorat – şi care abia apoi şi-au lansat cariera politică. Vreme de 24 de ani, Elena Ceauşescu a fost primul tehnocrat al ţării. Chiar dacă totul a fost o minciună.

Trei ani mai târziu, la 1 septembrie 1948, a doua zi după emiterea decretului de înfiinţare a Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului, Nicolae Doicaru e înaintat la gradul de căpitan şi i se dă funcţia de şef al serviciului secretariat-administrativ din Direcţia Regională Constanţa a structurii represive. Pentru bunele rezultate în muncă, un an mai târziu, la 23 august 1949, Doicaru e avansat la gradul de maior şi numit director al Direcţiei Regionale Constanţa a Securităţii Statului. Va rămâne în această funcţie timp de şase ani, şi nu doar despre ierarhii şi grade şi ranguri e vorba aici: Doicaru îi coordonează pe securiştii dobrogeni chiar în timpul celei mai sinistre perioade represive din istoria României.

 

Vinul, acordeonistul şi târnăcopul

Perioada lui Doicaru la şefia Securităţii din Constanţa are, la fel ca viaţa lui Doicaru, momentele ei de ridicol. Un astfel de episod e relatat de istoricul Florian Banu: un grup de 15 ofiţeri din subordinea lui Doicaru merge, la 13 iunie 1954, într-o scurtă excursie în cetatea Histria. Nu oricum, ci au cu ei 40 de litri de vin şi un acordeonist. Pentru suflet. După o zi de petrecut, ofiţerii se opresc în Istria, la căminul cultural, unde are deja loc o petrecere dată de  localnici. Distracţia nu durează mult, între săteni şi ofiţeri începând o încăierare generală în care pumnii nu sunt de ajuns, ajungându-se chiar la lovituri de târnăcop. Pentru modul violent în care au reacţionat ofiţerii de Securitate, Doicaru a fost aspru mustrat de o comisie formată din reprezentanţi ai MAI şi ai Comisiei de Control a Partidului.

Troica răului: Mazuru, Dulgheru, Doicaru
Directorul Securităţii din Constanţa e implicat, în perioada 1949-1955, în abuzurile asupra deţinuţilor mobilizaţi la construcţia Canalului Dunăre – Marea Neagră. Doicaru e cel creditat cu prinderea unei „bande de sabotori“ în iulie 1952. Tot el face parte din echipa de anchetatori, alături de generalul Vladimir Mazuru şi colonelul Mişu Dulgheru, sângeroşi apostoli ai lui Stalin. Istoricul Pelin prezintă, succint, în volumul „Culisele spionajului românesc“, rolul lui Doicaru în proces: „A administrat probe false şi a participat la orchestrarea a două procese răsunătoare de sabotaj, în urma cărora mulţi oameni nevinovaţi au ajuns în faţa plutoanelor de execuţie sau au fost condamnaţi la ani grei de detenţie“. Potrivit istoricului Marius Oprea, din cei zece acuzaţi, cinci au fost condamnaţi la moarte, trei fiind executaţi, iar la doi li s-a comutat pedeapsa în muncă silnică pe viaţă. De asemenea, ceilalţi cinci acuzaţi au primit pedepse între 20 de ani de închisoare şi muncă silnică pe viaţă, arată Oprea în „Banalitatea răului“. Comportamentul lui Doicaru în proces e remarcat de mai-marii comunişti. Peste trei ani, bărbatul va fi adus la centru pentru a exporta, la nivel naţional, metodele aplicate în judeţul Constanţa.

Citiţi şi: Sever cu subordonaţii, obedient faţă de cuplul dictatorial şi bun cunoscător al artei militare. Acesta e portretul simplu al lui Vasile Milea, valabil însă doar până în decembrie 1989, moment în care generalul va fi, treptat, criminal, trădător şi erou.

Ce înseamnă viaţa de spion

1 iunie 1955. Locotenent-colonelul Nicolae Doicaru e numit locţiitor al şefului Direcţiei I Informaţii Externe a Securităţii, Vasile Vâlcu. E „tovarăş bine pregătit profesional, de încredere pentru munca noastră şi cu perspective pentru viitor“, după cum îl evaluase, cu doar 21 de zile înainte de această numire, la 9 mai 1955, însuşi Alexandru Demeter, şeful Direcţiei Cadre din Ministerul Afacerilor Externe.

Demeter, fost lăcătuş cu numai patru clase primare, ştie despre ce vorbeşte, are o intuiţie securistică atât de educată, dar atât de naturală că l-ar face invidios şi pe filosoful Henri Bergson: omul căruia Demeter îi încurajează asensiunea către structurile de vârf din Securitate s-ar fi risipit degeaba în ligile mici ale aparatului represiv. Or, nu este cazul. Doicaru poate mai mult. E tânăr, dar deja rutinat, e docil, dar foarte operativ. Se ştie, de pildă, despre mirabila sa luptă pentru stârpirea duşmanilor patriei din zona Dobrogei, din perioada 1948-1955. Vai!, ce mai făcuse Doicaru şi pe la malul mării!

Pentru Doicaru, numirea aceasta e debutul ferm, entuziast, promiţător în lumea celor puternici, şi nu oricum, ci în cea mai dosnică structură, spionajul extern. Doicaru poate să renunţe acum la canonul desuet care-i impunea să gândească global, dar să acţioneze local. De-acum e un decident la nivel naţional, şi nu unul oarecare: este şef la Securitate, braţul înarmat al Partidului Muncitoresc Român. Doicaru nu se va opri aici, ci se va căţăra până în vârful spionajului românesc. Istoricul şi politologul Vladimir Tismăneanu susţine că promovarea lui Doicaru i se datorează, în primul rând, lui Alexandru Drăghici, ministru de Interne (1952 şi 1957-1965) şi şef al Securităţii (1952-1957). „Cei care afirmă că eliminarea echipei Pantiuşa-Nicolschi ar fi dus la apariţia unei «noi Securităţi» se înşală. [...] Nu întâmplător, în mai 1971, la aniversarea a cinci decenii de existenţă a PCR, Nicolae Ceauşescu a găsit de cuviinţă să-i decoreze şi chiar să-i înalţe în grad (în rezervă) pe veteranii torţionari“, explică Tismăneanu în „Lumea secretă a nomenclaturii“. Doicaru e doar unul dintre noii aparatcici ai vechii Securităţi. Se va ridica la aşteptările celor care i-au patronat cariera.

„Ilegalii“ – cei mai periculoşi spioni
În perioada 1955-1959, Doicaru coordonează activităţile de spionaj în spaţiul european ale Diviziei I Europa a Securităţii. Se ocupă şi de relativ independenta „Direcţie ilegali“, una dintre cele mai misterioase, dar prestigioase structuri ale Securităţii. Securiştii afiliaţi acestei unităţi sunt bine pregătiţi în ţară vreme de un an sau doi, apoi trimişi în Occident sau aiurea, de unde pot obţine informaţii „în orice condiţii, îndeosebi în acele ţări cu care statul român nu avea relaţii diplomatice“, explică istoricul Liviu Ţăranu. Mulţi dintre spionii racolaţi sunt abandonaţi pe parcurs, pentru că nu sunt capabili să îndeplinească planul Direcţiei – ba nu ştiu vreo limbă străină, ba sunt, dacă este permis acest eufemism, insuficient pregătiţi pentru muncile conspirative. Orişicât, cea mai importantă sarcină a „Ilegalilor“ e însă alta: spionii pot să-şi ducă vieţile în linişte ani la rând în ţările de rezidenţă, până când sunt reactivaţi la ordin. Iar ordinul e, de cele mai multe ori, lichidarea vreunui defector rătăcit. Lichidarea în orice condiţii, pentru că oamenii au puteri depline. Sunt acoperiţi.

Doicaru, proaspăt coordonator al spionilor pursânge de pretutindeni, se remarcă numaidecât. Mai întâi, coordonează răpirea de la Viena şi aducerea în ţară a comandantului legionar Puiu Traian, care purta cămaşă verde încă din anii ’30. Apoi, îl răpeşte şi pe Oliviu Beldeanu, principalul vinovat asupra atacului legaţiei din Berna, din anul 1955, atac soldat cu un mort. Pentru toate aceste misiuni şi pentru toate cele care vor urma, Doicaru ştie că are nevoie de oameni loiali, dacă nu chiar de supuşi necondiţionat. Vrea să aibă controlul. Vrea puterea.

Citiţi şi: Ştefan Andrei, diplomatul care a luat numele lui Ceauşescu în deşert. Ştefan Andrei a promovat interesele lui Nicolae Ceauşescu pe toate continentele, din Washington până-n deşertul african. A fost ministru de Externe şi unul dintre oamenii de încredere ai dictatorului – printre puţinii demnitari care ajunseseră la şcoală şi în timpul orelor de curs, nu doar în vizite.

Echipa lui Doicaru
De la debutul său în Direcţia I, îşi construieşte echipa din oameni aleşi pe sprânceană: aduce securişti pe care-i cunoscuse pe vremuri, când era mare şef la Direcţia Regională a Securităţii din Dobrogea, pe care-i promovase şi pe care-i îndatorase. Gheorghe Manea şi Ion Timofte sunt primii aduşi la Bucureşti. Pe Manea îl recomandă smerenia frumos educată, iar pe Timofte – un curs de specializare în URSS. Duetului i se alătură, din 1956, şi Ion Mihai Pacepa, bucureştean de origine, dar îndeajuns de simpatic pentru a-i intra pe sub piele lui Doicaru.

Colaborarea dintre Doicaru şi echipa sa restrânsă rămâne destul de rudimentară: practic, cei trei îşi susţin şeful în lupta internă pentru putere, în vreme ce acesta le acoperă neregulile financiare. Doicaru are nevoie de cei trei. Ştie că trebuie să-şi ascută armele în această luptă, ştie că trebuie să profite de orice poticneală administrativă. Îi face probleme celălalt adjunct din DIE, Aurel Moiş, care urmăreşte acelaşi scop meschin: să aibă putere. „Îi era frică de mine, să nu-i stau în cale“, declara Moiş în 1978, în timpul anchetei asupra dezertării lui Pacepa, arată Mihai Pelin în volumul „Culisele spionajului românesc“. „Era animat de o dorinţă bolnăvicioasă de a ajunge în funcţii şi grade superioare“, spunea Moiş despre adversarul său.

Doicaru are însă un avantaj în această competiţie de subterană. Pleacă din pole-position: în octombrie 1955, Vasile Vâlcu, primul său şef de la DIE, fusese debarcat şi înlocuit cu Mihai Gavriliuc. Ei bine, cu Gavriliuc e altceva: omul e suspectat c-ar fi avut legături cu legionarii sau c-ar fi fost agent al Siguranţei în anii ’40, când lucra la Ajutorul Roşu Braşov. Doicaru îi înţelege superioritatea fragilă şi o exploatează operativ: odată cu debarcarea lui Gavriliuc, reuşeşte şi îndepărtarea lui Moiş.

Cel mai longeviv şef al spionilor
La 20 ianuarie 1960, Doicaru e numit oficial la conducerea DIE. Preluase, informal, noile atribuţii încă din 15 iulie 1959, odată cu epurarea lui Gavriliuc, dar nu putea fi sigur de nimic. Anul 1960 îi aduce însă împlinirea profesională. Doicaru va conduce Departamentul de Informaţii Externe vreme de 18 ani. Va supravieţui tuturor schimbărilor instituţionale din cadrul structurii pe care o conduce: din 1963, instituţia îşi va schimba modul de organizare internă şi numele în „Direcţia Generală de Informaţii Externe“, fiind în subordinea MAI; din 1967, odată cu epurarea făcută de Ceauşescu în rândul foştilor nomenclaturişi fideli lui Gheorghiu-Dej, instituţia va purta numele de Direcţia Generală de Informaţii Externe (DGIE) şi va rămâne parte a Consiliului Securităţii Statului (CSS), iar din 1973 va fi „Departamentul de Informaţii Externe“, complet autonom faţă de MAI sau CSS, implicit, faţă de DSS. Ca SRI şi SIE ale zilelor noastre. În ciuda tuturor acestor schimbări, Doicaru rămâne cel mai longeviv şef al spionilor români.

Citiţi şi: Suzana Gâdea a fost satrapul culturii române din ultimii 10 ani de comunism. A suprimat programat orice iniţiativă liberă şi a prefăcut-o în propagandă ieftină, agasantă, fatală. În vreme ce intelectualii români autentici rezistau absurdului comunist prin cultură, Suzana Gâdea se obişnuia cu rezistenţa la cultură.

Ghidul spionului compulsiv

Cum a reuşit Doicaru să rămână la conducerea DIE atât timp? O jumătate de explicaţie o oferă generalul Neagu Cosma, fost şef al Contraspionajului românesc: „Era de o hărnicie ieşită din comun, cu o putere de muncă rar întâlnită; începea ziua de lucru la cinci-şase dimineaţa şi o încheia la zece-douăsprezece noaptea. Avea o rezistenţă fenomenală! Niciodată nu era obosit, roşeaţa permanentă din obraji înfăţişându-l veşnic în formă. Perseverent şi prezent în activitatea DIE până în detalii, să-l fi ferit sfântul pe cel care nu îi îndeplinea întocmai şi la timp ordinele“, îl descrie fostul securist în volumul „Cum a fost posibil? Cârtiţa Pacepa“. Şi Nicolae Pleşiţă, fost şef al Centrului de Informaţii Externe în perioada 1980-1985, e de părere că Doicaru „era de o tenacitate de rob“. Cealaltă jumătate de explicaţie cuprinde însă mai multe nuanţe. De fapt, chiar şi munca la modul compulsiv, descrisă de securiştii aceştia, rămâne doar o consecinţă practică a obsesiei lui Doicaru pentru putere, pe de-o parte, şi a angoasei generată de instabilitatea funcţiei, de cealaltă parte. E un cerc vicios într-un mediu foarte, foarte viciat. Explicăm.

Doicaru merge la Bacalaureat
Odată ajuns la şefia Direcţiei I, Doicaru înţelege că nu-şi mai poate permite niciun derapaj. Or, bărbatul îşi neglijase până acum câteva îndatoriri destul de serioase. Drept urmare, în vara anului 1960, se înscrie la examenul de Bacalaureat, pe care îl absolvă cu succes. Făcuse el cumva şi recuperase şi anii de şcoală. Nu e totul: la 20 mai 1961, e întaintat la gradul de general maior. Făcuse el cumva şi recuperase şi anii inexistenţi în serviciul militar. Culmea învăţământului comunist: în ianuarie 1967, Doicaru devine licenţiat în economie politică la Institutul de Ştiinţe Economice „Vladimir Ilici Lenin“ din Bucureşti – astăzi, Academia de Studii Economice (ASE).

În plus, din 26 septembrie 1963, e numit secretar general la Ministerul Afacerilor Interne. Funcţia e mai degrabă decorativă, o interfaţă pentru momentele în care bărbatul trebuia să prezinte o carte de vizită partenerilor din străinătate, în faţa cărora nu putea apărea drept şef al spionajului extern. Fostul ministru de Externe Ştefan Andrei explică, în volumul „I se spunea Machiavelli“, contextul acestei ornamentaţii administrative: „Să lămurim o chestiune. Fundamentală. Noţiunea de consilier pentru el (n.r. – Pacepa) şi Doicaru a fost creată de mine. Când am mers cu Doicaru peste hotare, n-am putut să-l prezint vice-comandant al Securităţii din România. L-am dat consilier al preşedintelui României. Dar el în ţară nu era consilierul lui Ceauşescu. Nici Pacepa“.

Fratele cel mare al lui Doicaru
Pe lângă această armură instituţională, Doicaru reuşeşte să-şi fortifice fotoliul de la „Informaţii Externe“ şi cu ajutorul puternicilor zilei. Atenţie!, ne aflăm încă în România anilor ’60, în care influenţa agenţilor sovietici, în ciuda epurării accelerate de Gheorghiu-Dej, rămâne o piatră de hotar inflexibilă. Relaţia lui Doicaru cu emisarii fratelui cel mare de la Răsărit este şi astăzi prilej de dispută, cu toate că multe momente din biografia bărbatului îl arată în proximitatea tovărăşească a bolşevicilor. Colonelul Aurel Moiş, fostul adversar al lui Doicaru din perioada 1955-1959, susţine, de pildă, că şeful spionilor are relaţii strânse cu un anume Protopopov, cetăţean român şi colonel rus, precum şi cu consilierul sovietic Serghei Petrov. Declaraţiile sunt făcute abia în timpul anchetelor interne întreprinse de o comisie de partid care anchetează dezertarea lui Ion Mihai Pacepa din anul 1978.

Nu doar Moiş pune în lumină relaţiile cu agenţii de la Răsărit. Ofiţerul Constantin Horobeţ, fost spion român, îl acuză pe Doicaru în faţa aceleiaşi comisii: „Mihai Gavriliuc (n.r. – fost şef al DIE) nu ne lăsa să raportăm totul consilierilor sovietici. Dimpotrivă, Nicolae Doicaru nu făcea nimic fără să-i consulte“. Declaraţia se regăseşte în volumul „Culisele spionajului românesc“, de Mihai Pelin.

Misterele unei telefoniste
Dacă cei doi vor doar să se răzbune pe Doicaru ori dacă informaţiile pe care le deţin sunt adevărate nu ştim. Totuşi, datele despre raporturile pe care bărbatul le întreţine cu sovieticii continuă să se adune. De pildă, chiar şi mariajul lui Doicaru apare destul de enigmatic pentru nomenclaturiştii românii. Soţia sa, Melania Maidan (născută Melania Pelipeac), româncă originară din Bucovina de Nord, e bună cunoscătoare a limbilor rusă şi ucraineană. Mai mult: femeia lucrează ca responsabilă a cadrelor din Organizaţia de Partid a Poştei şi Telefoanelor din Constanţa (nod important de comunicaţii pentru ruşi), poziţie din care asigură legătura trupelor sovietice din Dobrogea cu restul ţării, pe de o parte, şi cu centralele de transmisiuni din sudul Ucrainei, de cealaltă parte.

Citiţi şi: Ministru de Finanţe, membru al Academiei Române şi prim-ministru timp de cinci ani, Manea Mănescu a strâns mâna multora dintre puternicii lumii, dar a sărutat una singură.

Concluzia anchetei de partid asupra lui Doicaru, formulată în documentul C/1582 al DSS din 22 iunie 1979, nu lasă loc prea multor interpretări: „Sunt, de asemenea, date din care rezultă că Nicolae Doicaru a avut o atitudine slugarnică faţă de consilierii sovietici, pe timpul cât aceştia s-au aflat în DGIE. El le-a prezentat acestora toată agentura din exterior, precum şi ofiţerii trimişi la post în străinătate. Din unele rapoarte, rezultă că unii ofiţeri ai DGIE au fost racolaţi în serviciile sovietice, li se acordau grade, iar după plecarea la post ţineau legătura cu sovieticii.

A urmărit partidele de sex „anormal“ ale fiicei

E clar, Doicaru reuşeşte, în scurt timp, să-şi fortifice artificial, cu diplome, grade militare şi alte podoabe de tinichea, întreaga biografie. Se reinventează singur, îşi fabrică o carieră academică şi militară şi are mereu grijă să lase aparenţa securistului zelos. Îşi fabrică un alt sine. Metoda nu e brevetată de el, ci e, mai curând, o uzanţă proverbială între nomenclaturişti. Doicaru înţelege, deci, că istoria renovată a vieţii sale nu e o garanţie pentru stabilitatea din prezent. Cel puţin între securiştii licenţiaţi la apus de soare. Cu alte cuvinte, trebuie să prezinte şi rezultate, nu doar biografii. Munca înainte de toate.

Cum a făcut carieră reţeaua Caraman
Într-o structură atât de omogenă, dar cu o reţea atât de vastă şi de ordonată precum Securitatea, e doar o problemă de timp până când încep să apară şi rezultatele. Şi poate cel mai mare succes al lui Doicaru din perioada în care conduce „Informaţiile Externe“ rămâne coordonarea reţelei Caraman, adică grupul de spioni condus de agentul Mihai Caraman. În perioada 1958-1968, „reţeaua“ trimite în ţară sute de documente sustrase din sediul Cartierului General al NATO din Paris. Omul ştie să speculeze: serviciile secrete din Hexagon duc, în această vreme, o politică destul de relaxată în relaţia cu aliaţii. Motivul: în timpul mandatelor preşedintelui Charles de Gaulle (1959-1969), francezii nu prea agreau acţiunile NATO. Totuşi, după demisia lui De Gaulle din aprilie 1969, reţeaua Caraman e descoperită şi destructurată. După 10 ani, fluxul de informaţii se opreşte aici.

Ştrandul
Succesul lui Doicaru poate fi explicat şi prin tendinţa acestuia de a-şi cadorisi subalternii şi de a le delimita acestora un statut special între tovarăşi. Câte-un mic răsfăţ, acolo. De pildă, securiştii acoperiţi aveau acces facil la produse din străinătate şi din ţară, într-o vreme în care, în România, numai cei privilegiaţi puteau vorbi despre propria bunăstare. Dar avantajele materiale ale nomenclaturii, deşi revoltătoare prin însăşi existenţa lor, sunt doar o parte a privilegiilor. Doicaru îşi făcuse o reţea şi în sectorul de servicii: de pildă, în vara anului 1970, la un sediu DIE din Capitală, se dă în folosinţă un bazin ultramodern pentru acea vreme, cu aparate de gimnastică, saună, tot ce trebuie. Pentru recuperarea fizică a celor care-şi rup spinările în misiuni de spionaj. Bazinul va fi frecventat însă şi de elita politică a partidului. Toţi, o apă şi-un pământ.

Ştrandul de partid, oricât de exclusivist ar fi, pare un mic favor de duzină dacă e comparat cu isprăvile lui Doicaru, în calitatea sa de agent imobiliar. Nu e o glumă: cu aprobare de la Nicolae Doicaru, fostele locuinţe aflate în proprietatea emigranţilor, transfugilor sau aşa-zişilor duşmani ai poporului sunt repartizate, printr-un joc birocratic ştiut doar de securişti, personalului superior DIE sau unor nomenclaturişti apropiaţi de structura de informaţii. Tot Mihai Pelin explică: „Prin asemenea acte de filantropie, şeful spionajului românesc viza şi unele interese ceva mai tulburi: demnitarii care se lăsau la mâna generozităţii sale primeau locuinţe perfect microfonizate“. Printre aceştia se află şi ministrul de Extere Ştefan Andrei, cu care Doicaru are o relaţie specială: atunci când unul pleacă în străinătate, celălalt trebuie să-l urmeze la scurt timp. Motivele sunt încă necunoscute, însă istoricii Marius Oprea şi Mihai Pelin intuiesc că ar fi vorba despre afaceri.

Operaţiunea „Blănuri de urs“
Oricum, Nicolae Doicaru se supune perfect rânduielor de partid, fie că acestea sunt subterane sau vizibile. De pildă, o cutumă popularizată fără sfială de Nicolae Ceauşescu este vânătoarea. Lucru ştiut. Fireşte, Nicolae Doicaru e, la rândul lui, stăpânit de acest complex cinegetic al puterii. La jumătatea anilor ’70, această pasiune fudulă se transformă însă într-o profitabilă sursă de venit: începe comerţul cu blănuri de urs. Istoricul Mihai Pelin explică în „Culisele spionajului românesc“: „Operaţiunea «Blănuri de urs» s-a prelungit ani în şir [...] La ancheta din 1978, cu concursul autorităţilor silvice din judeţele Suceava şi Harghita, s-a constat că Nicolae Doicaru împuşcase câte un urs în octombrie 1972, noiembrie 1973, aprilie 1974, septembrie 1974, aprilie 1975 şi aprilie 1977. Iar în aprilie 1976 împuşcase doi urşi. Calculat la minimum 4.000 de dolari pe blană, rezultau cel puţin 32.000 dolari“. Un bacşiş, dacă ar putea calcula cineva, cu exactitate de contabil, valoarea tuturor privilegiilor sale.

Citiţi şi: Şeful spionajului românesc în perioada 1972-1978, Ion Mihai Pacepa, a fost omul bun la toate din anturajul cuplului Ceauşescu. În 1978, i-a trădat pe cei pe care înainte îi adulase. A dezertat. Presa occidentală îl prezenta drept „cel mai mare peşte“. Avea dreptate: există câteva lucruri putrede în biografia lui Pacepa.

Un spion mai oacheş face sex la microfon
Viaţa de şef al spionilor români de pretutindeni nu înseamnă, însă, doar distracţii şi binefaceri instituţionalizate. Repetăm: munca înainte de toate. Iar interesele de partid şi de stat pot presupune şi munci mai delicate. Ştim asta din biografia lui Ion Mihai Pacepa, furnizorul de înregistrări deocheate al Ceauşeştilor. Or, şi fişa postului lui Doicaru include acelaşi tip de pornoşaguri. De fapt, şeful DIE avea sarcina de a monitoriza familiile care aveau membri în străinătate şi pe cei care ar putea încerca să plece. Două exemple: la 24 noiembrie 1973, ofiţerul Constantin Răuţă dezertează. După mai multe încercări nereuşite de a pune mâna pe trădător, Doicaru are o idee – găseşte un spion mai oacheş, căruia-i dă misiunea de a-i suci minţile nevestei lui Răuţă, ba chiar de a se căsători cu femeia pentru a obţine informaţii. Potrivit mărturiilor redate de locotenent-colonelul Vasile Tună în volumul „Culisele spionajului românesc“, Doicaru a dispus fotografierea şi filmarea tuturor partidelor de amor dintre sursa DIE şi soţia părăsită. Vasile Tună nu spune însă şi dacă onomatopeele cuplului denaturat conţineau informaţii relevante.

Tania!, Tania!
Totuşi, ceva tot trebuie să se fi aflat, de vreme ce Doicaru pune în aplicare metoda şi în alte ocazii. Uneori, cu grave efecte cardiace. Explicăm: la mijlocul anului 1976, ofiţerii unităţii UM0920, cei care ar fi trebuit, în mod normal, să găsească spionii străini din ţară, îl aveau sub urmărire pe un anume Andrei Manoliu, adolescent care voia să emigreze în Israel. Nimic special până aici: DIE urmărea să mai racoleze un agent şi, pentru a-l strânge cu uşa, i-au instalat microfoane în locuinţă. La scurt timp, înregistrările au început să curgă şi băieţii de la celălalt capăt al firului aveau ce asculta. Ofiţerii au raportat că Manoliu întreţinea „relaţii anormale din punct de vedere sexual“ cu o tânără cu care vorbea şi despre politica lui Ceauşescu. Pentru a putea aprofunda situaţia, se cere extinderea cercetării cazului Manoliu prin pregătirea unor documente despre necunoscuta cu care se vedea tânărul. La cercetarea suplimentară a apărut şi marea surpriză. Persoana care îi ţinea companie lui Manoliu era nimeni alta decât Tania Doicaru, fiica şefului DIE. „În consecinţă, Nicolae Doicaru a ordonat distrugerea imediată a înregistrărilor compromiţătoare. În lunile următoare, Tania Doicaru a fost măritată urgent cu Radu Enache (n.r. – secretar al CC al UTC)“, arată istoricul Mihai Pelin în volumul „Culisele spionajului românesc“. Episodul amoros e cu atât mai interesant: detalii despre cei doi au fost oferite, în cadrul comisiei care ancheta dezertarea lui Pacepa din 1978, de către locotenentul Florin Mărginean, cumnatul lui Vladimir Doicaru (fratele Taniei).

„Se dorea ministru de Interne“
Aparte de toate aceste caraghioslâcuri vag romanţioase, revelatorii pentru preocupările securiştilor mari, mici şi mijlocii, Doicaru leagă prieteşug cu adjunctul său, Ion Mihai Pacepa, arată documentele Securităţii. Totuşi, îi desparte o chestiune de principiu, dacă mai putem vorbi despre principii aici: în timp ce Pacepa are mereu grijă de orice privilegiu potenţial, când vine vorba de bani, Doicaru mimează mai bine corectitudinea. Şeful DIE îi reproşează adjunctului său situaţia deconturilor, faptul că întârzie să pună la punct afacerile ordonate de Ceauşescu ori că foloseşte avioane particulare pentru călătoriile sale. Disensiunile dintre cei doi devin însă irelevante după fuga lui Pacepa.

Dezertarea lui Pacepa nu-l prinde pe Doicaru în funcţia de şef al DIE. Explică Nicolae Pleşiţă: „Doicaru se dorea ministru de Interne. Era la modă rotaţia cadrelor. Te trezeai cu un prim-secretar de judeţ pus în funcţie. Unii aveau bun-simţ, alţii nu-i pricepeau pe specialişti [...] Doicaru a simţit că rotaţia e neavenită. N-a ajuns, l-a prins rotirea şi l-a aruncat la «Turism»“, punctează Nicolae Pleşiţă în volumul „Ochii şi urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă“, semnat de jurnalistul Viorel Patrichi. În aceeaşi zi cu mutarea lui Doicaru la Turism, Ion Stănescu, fost şef al Securităţii între 1968 şi 1972, e eliberat din funcţia de viceprim-ministru al Guvernului şi numit ministru secretar de stat la Ministerul Construcţiilor Industriale, în timp ce Paul Niculescu-Mizil, viceprim-ministru al Guvernului, e numit ministru al Finanţelor, iar Tudor Postelnicu – şef al DSS.

Aşadar, la 15 august 1978, Doicaru e demis din funcţia de ministru, iar la 20 octombrie e trecut în rezervă. Finalul carierei sale în comunism e consemnat, practic, la 22 iunie 1979, când în documentul strict secret cu numărul C/1958 al DSS, fostul şef al DIE e scos vinovatul de serviciu al trădării lui Pacepa. De activitatea lui Doicaru nu se va mai auzi timp de aproape zece ani.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările