Apostolii Epocii de Aur, episodul #31. Ce greu era să fii fiul dictatorului! Nicu Ceauşescu, „prinţişorul“ care n-a domnit

Apostolii Epocii de Aur, episodul #31. Ce greu era să fii fiul dictatorului! Nicu Ceauşescu, „prinţişorul“ care n-a domnit

În anul 1985, Nicu Ceauşescu a fost surprins, în mijlocul găştii, în situaţia de gânditor, spre surprinderea tuturor. „A fi sau a avea“, a întrebat, cu importanţa unei grave dileme lăuntrice. Subtil, profund, Shakespeare direct! Sfâşietoare trebuie să fi fost această incertitudine. Pentru că era printre puţinele. În rest, Nicu Ceauşescu, băiat de Comitet Central, era ceva mai destins.

22 decembrie 1989, ora 21.00, Televiziunea Română Liberă. Suntem în direct: „Vedeţi cine este aici? Este prinţişorul moştenitor Nicu Ceauşescu! Cel care la recentul congres, la această parodie de congres a cântat osanalele tăticului şi mămichii. Cu neruşinare, pur şi simplu. Sigur, nu e cazul să ne vorbească. Am vrut doar să vă informăm că a fost prins şi va fi supus judecăţii poporului“. Autorul comunicatului e Teodor Brateş, redactor-şef adjunct la programul de Actualităţi din TVR. Surescitat şi triumfalist, Brateş îl prezintă poporului  pe Nicu Ceauşescu, îmbrăcat în tricou şi fâş, vizibil rănit şi confuz, drept o cucerire a Revoluţiei. Până să ajungă în studio, prizonierul fusese ţinut într-un WC de la parterul clădirii, cu uşa blocată.

 
Noi, pentru că suntem oameni umani, nu ne vom da la niciun fel de act ostil acestui prizonier. 
Cico Dumitrescu despre Nicu Ceauşescu,
în 22 decembrie ’89

O să fie judecat, îi linişteşte Brateş pe românii prezenţi şi ei la Revoluţie, la televizor. Insistă ca Nicu Ceauşescu să nu vorbească, ne-am săturat, „tiranii au vorbit destul“. E o ipocrizie aici: revoluţionarii din TVR conveniseră cu prizonierul, înainte de a intra în direct, că acesta nu va vorbi. Dar, când apar la televizor, oamenii parcă se transformă. Uneori mai uită. Alteori, devin mai drepţi şi mai inimoşi. Iată, de pildă, cât de mărinimos e contraamiralul Cico Dumitrescu, cel care-l adusese pe Nicu în faţa camerelor:  „Noi, pentru că suntem oameni umani, aşa ne-au învăţat moşii, strămoşii  noştri, nu ne vom da la niciun fel de act ostil acestui prizonier“.  Nicu Ceauşescu pleacă. O să fie bine.

Acesta este logo-ul serialului „Apostolii Epocii de Aur“. Nicolae Ceauşescu a ieşit cu gura deschisă.
Concept grafic: Florian Marina şi Vali Ivan


„Mi-a dat mişeleşte, prin spatele meu“
Rănitul e sechestrat în sediul televizuinii până la 7.00 dimineaţa, a doua zi. Se aud focuri de armă. La fiecare zgomot mai puternic, santinela ameninţă la intimidare c-o să-l împuşte pe Nicu Ceauşescu. Bărbatul pierde sânge. E rănit, fusese înjunghiat cu un şiş, la Băneasa, cu o seară înainte, când armata şi gărzile patriotice îi opriseră maşina şi-l reţinuseră. Să fi fost ora 19.00. Nicu era cu o femeie, soprana Daniela Vlădescu, veneau la Bucureşti într-un Oltcit, maşina ei. În drumul către TVR, Nicu Ceauşescu nu scăpase de furia mulţimii. „Un ins mai înfocat a venit şi mi-a dat mişeleşte, prin spatele meu, cu cuţitul şi-a fugit“, îşi va aminti apoi. Se pare că era unul de la Întreprinderea de Transport Bucureşti (ITB). Rana era destul de gravă, avea intestinul subţire perforat. Norocul lui că nu mâncase nimic. Nici n-avusese timp să mănânce.

În ultimele zile, abia-şi vedea capul de treabă. Totul începuse de la teleconferinţa pe care o ţinuse tatăl său, Nicolae Ceauşescu, pe 17 decembrie, în contextul tulburărilor de la Timişoara, când mezinul familiei, prim-secretar la Judeţeana de Partid din Sibiu, ordonase structurilor de forţă din judeţ: „Trageţi fără somaţie“. Se referea la eventuale elemente străine, care ar fi putut ataca instituţii, ca la Timişoara, va explica mai târziu. Oricum, la Sibiu, în fieful lui Nicu, ceva tensiune era. Iar în 21 decembrie, apăruseră deja şi câteva persoane pe străzi, mai mult în faţa Casei de Cultură. Seara, Nicu avusese timp numai de-o supă. Dac-ar fi mâncat mai mult, ar fi fost direct septicemie. Dimineaţa, telefon de-acasă, de la părinţi. Elena Ceauşescu întreabă ce mai e pe la Sibiu. „Nu sunt probleme deosebite“, spune Nicu, deşi muriseră patru oameni în oraş, iar în Cisnădie – încă doi.

Ion Iliescu îl trimitela plimbare
Când vede că bătrânii se ridică de pe sediul Comitetului Central la bordul unui elicopter, Nicu Ceauşescu porneşte către Bucureşti. Nomenclaturiştii vechi îl aşteaptă: ministra Ana Mureşan îl încurajează, Ilie Ceauşescu îi promite şi un elicopter. Ajunge, mai încet, cu Olcitul îndrăgitei soprane Daniela Vlădescu. Zice că vrea să se pună la dispoziţia noii puteri. Când îl vede în TVR, Ion Iliescu îl trimite la plimbare. L-ar fi întrerupt de la redactarea unui comunicat de maximă importanţă pentru ţară, comunicatul Consiliului Frontului Salvării Naţionale.

Citiţi şi:  În interbelic, Ionel era un proscris: fiul unui militant comunist, la periferia societăţii. S-a ridicat până la vârful partidului. În ceauşism, tovarăşul Iliescu ajunsese exilat şef de judeţeană. A făcut o Revoluţie. În România postdecembristă, domnul Iliescu ajunsese să fie dispreţuit visceral. A devenit de trei ori preşedinte. A supravieţuit tuturor regimurilor politice. În ciuda pronosticurilor, a rămas nemuritor. Aşa, cu zâmbetul pe buze.
Povara de a fi Nicu Ceauşescu
„În decembrie 1989, Nicu Ceauşescu era unul dintre cei mai singuri oameni din România. Complet înstrăinat de vechii prieteni, alergând haotic din agapă în agapă, ajunsese de fapt un fel de zombie. Era atât de rătăcit, încât şi-a putut închipui că ar mai avea de jucat un rol în cadrul noii puteri ce-şizicea revoluţionară“, spune Vladimir Tismăneanu în „Lumea secretă a nomenclaturii“. Tare greu trebuie să fi fost în clipele acelea să te ştie lumea drept fiul dictatorului. Ce mare povară trebuia Nicu Ceauşescu să îndure, de fapt, dintotdeauna! Nu e comod să trăieşti în ţara în care înjurătura de mamă e social acceptată, ba chiar încurajată clandestin. Ţara în care se spun bancuri cu tatăl tău, evreii şi americanii. Să n-ai niciodată bani în buzunar. Să facă parte Serghei Mizil din gaşca ta. Să nu-ţi găseşti locul, să fii măcinat de dileme existenţiale, să te îmbeţi cu whisky, iar tatăl tău – cu Marx. Să fii nevoit să iubeşti mai mult cu avariile pornite, pe şoseaua de centură a Bucureştiului, cu securiştii după tine. Să-ţi numere mama toate nopţile dăruite lui Eros şi nici să nu-i convină, să te certe, vai!, pentru dragoste! Să fii urmărit minut cu minut, zilnic, să ai mereu după tine ofiţeri, maşini şi aparatură. Să ştii că oamenii care-ţi sunt cel mai aproape şi au cea mai mare grijă de tine te urăsc, de fapt, de frica mamei tale. Să te căsătoreşti forţat cu o fată de Târgovişte, pe care-o cheamă Poliana, aleasă de mamă împotriva voinţei tale, să-ţi strici singur ceremonia oricum stângace şi, de fapt, nici să nu ştii să te-nsori. Şi, mai apoi, bărbat la 47 de ani, şef de judeţ, deja divorţat, să-ţi trimită mama pachet pe avion, mai mare ruşinea trebuie să suporţi. Şi în pachet să mai fie şi „iaurt special pregătit, într-un borcan încuiat cu lacăt“, ca să nu se verse ori să nu fie otrăvit, după cum zice Edward Behr în „Sărută mâna pe care n-o poţi muşca“.

Să ştie toată ţara că eşti băiatul mamei şi, cu toate astea, să accepte toţi că tu urmezi la conducerea României, să fii succesorul lui Nicolae Ceauşescu, să te privească lumea cu speranţă, iar ţie să nu poată să-ţi pese măcar un pic mai mult. „Trebuia ales între detestata Elena, pe de-o parte, şi Nicu, pe de alta“, i-a explicat nomenclaturistul Ştefan Andrei politologului Vladimir Tismăneanu.  Să scrie „The New York Times“ despe tine că eşti „fiul năbădăios“. Iar în decembrie ’89, să afli că părinţii tăi au fost condamnaţi şi executaţi, în timp ce te recuperezi după operaţie, la Spitalul Militar Central. Pe patul de spital, să visezi să cumperi fabrici, că o să vină capitalismul.

Citiţi şi: Nicolae Ceauşescu a fost sursa celor mai multe bancuri şi glume.Totuşi, n-a învăţat niciodată să zâmbească, relaxat, din suflet. Dictatorii n-au umor. Dar parcă Ceauşescu era un pic prea trist.

O pălincă pe ţeava mitralierei
Nicu Ceauşescu trebuia să-ndure toate lucrurile acestea. După recuperare, va fi dus în arest, va fi acuzat de genocid la procesul început pe 28 mai 1990, iar la 21 septembrie, la prima senţinţă, va fi condamnat la 20 de ani de închisoare, vinovat de genocid şi nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor. În iunie ’91, pedeapsa e redusă de la 20 la 16 ani, iar în noiembrie 1992 – la 5 ani, pentru nerespectarea regimului armelor. În timpul acesta, Nicu Ceauşescu e plimbat prin mai multe celule. Silviu Curticeanu, fostul şef de cabinet al lui Nicolae Ceauşescu spune că, sub celula lui, era parcat un TAB, cu mitraliera mereu aţintită asupra geamurilor de la încăperea unde era închis. „După căderea nopţii, ţeava mitralierei se ridică pentru a-i oferi un pahar de autentică palincă ardelenească“, îşi aminteşte Curticeanu, şi el arestat. În timpul arestului, e vizitat de reporteri şi prieteni. În iunie 1990, le acordă un interviu amplu ziariştilor sibieni Lucian Jiman şi Rudolf Kamla. E închis în Penitenciarul Aiud. Spune că a votat cu FSN şi că o duce rău. „De slăbit, am slăbit bine... Nu ştiu exact... În orice caz, în jurul a 10-15 kilograme, cam pe aicea, dacă e să mă iau după haine... Oglindă n-am avut, ca să mă privesc“. Spune că i se face o nedreptate, dar pare resemnat, oricum ştia că regimul comunist avea să se sfârşească. „De fapt, eu, în concepţiile mele, sunt mai liberal. De altfel, şi în comportament, s-a văzut, mă rog“. Mihaela Ceauşescu, fiica lui Marin Ceauşescu şi verişoara lui Nicu, spune, în „Nu regret, nu mă jelesc, nu strig“, că, la Aiud, şefii penitenciarului au vrut să-l tundă zero şi să-l îmbrace în zeghe, dar decizia a fost anulată sub ameninţarea unei revolte generale între deţinuţi.

Născut la începutul anului bisericesc
La 12 august 1991, Adrian Păunescu filmează alt interviu. Îl roagă să-l ajute să scrie o carte despre destinul lui. Spune că vrea să lase „o mărturie despre condiţia umană la Jilava“. Nicu Ceauşescu nu e prea receptiv. E nepăsător şi i se citeşte în glas starea avansată de ebrietate. „Sunt născut în septembrie, 1 septembrie, începutul anului bisericesc“, glumeşte. În noiembrie ’92, Nicu e eliberat din motive de sănătate. „Trăia liniştit la Bucureşti, fără să se ascundă“, spune Catherine Durandin în „Moartea Ceauşeştilor“.

De slăbit, am slăbit bine... În jurul a 10-15 kilograme, dacă e să mă iau după haine... Oglindă n-am avut, ca să mă privesc.
Nicu Ceauşescu,
iunie 1990, Penitenciarul Aiud

Două femei şi-un câine
Mihaela Ceauşescu spune că detenţia l-a marcat ireparabil: „A slăbit mai mult de treizeci de kilograme, ajungând să se îmbrace cu pantalonii mei fără să-i mai descheie la fermoar“. Îl preţuia mult pe Nicu verişoara lui, îi plăcea să-i fie confidentă şi-l alinta ca pe un frate. Îi înţelegea dramele. „N-am iubit în viaţa mea decât două femei şi un câine“, îi scrisese Nicu mai demult, din puşcărie. Era îndurerat.

Pe 16 septembrie 1996, Nicu Ceauşescu e internat în stare gravă la Spitalul Clinic Universitar Bucureşti. Din cauza complicaţiilor, e mutat, pe 18 septembrie, la Spitalul Allgemeines Krankenhaus din Viena. Suferea de ciroză hepatică. Făcuse prin ’81-’82 o hepatită atipică şi dăduse în ciroză. Mihaela Ceauşecu scrie în cartea ei: „Când m-a sunat de la Viena, pe la miezul nopţii, cu o zi înainte de a muri, mi-a spus liniştit şi răspicat: «Ştii, aici am avut suficient timp ca să-mi limpezesc sufletul şi mintea şi acum sunt convins că de fapt toată viaţa mea n-am iubit-o decât pe Donca (n.r. – Donca Mizil, fiica lui Paul Niculescu-Mizil). Te rog pe tine, este ultima mea dorinţă, să-i spui Doncăi acest lucru». Şi a adăugat: «Trebuie să mă întorc în ţară într-un sicriu, ca lumea să mă creadă că am fost bolnav. Nu plânge, că mi-ai promis»“. Nicu Ceauşescu a murit pe 25 septembrie 1996. Avea 45 de ani.

Citiţi şi: Adrian Păunescu putea să rămână disident şi în cele mai rafinate parade de servilism în faţa lui Ceauşescu. Era, paradoxal, cel mai puternic comunist român antisistem. N-avea funcţii, dar domina. Ştia să fie, simultan, portavocea ceauşismului şi a libertăţii. Nimeni n-a putut presimţi de unde vine şi ce aduce de fapt magnetismul irezistibil al lui Adrian Păunescu. Era un iluzionist absolut.

„Stai să vezi tu când vine maică-ta!“


Nicolae Nicu Ceauşescu s-a născut la 1 septembrie 1951, în Bucureşti, într-o familie aflată în plină ascensiune politică. În raport cu dogmele vremii, Nicu Ceauşescu a avut o copilărie sănătoasă, corespunzătoare, a fost educat potrivit nevoilor unei viitoare societăţi socialiste multilateral dezvoltate. Relaţia cu părinţii era, însă, ceva mai complicată: tatăl era prea ocupat să se îngrijească de el, iar mama prelua întregile resposabilităţi părinteşti, de multe ori chiar mai mult de-atât. Ştefan Kostyal i-a descris lui Edward Behr, pentru volumul „Sărută mâna pe care n-o poţi muşca“, atmosfera din casa Ceauşescu: aflat în vizită la viitorul dictator, nu reuşea să lege o conversaţie din cauza copiilor care făceau un tărăboi cumplit. Mai ales Nicu, „alergând dezlănţuit ca un apucat prin toată casa şi agitând un arc şi o săgeată, cu care a reuşit până la urmă să spargă un geam“. Ceauşescu nu l-a certat, însă l-a avertizat cu asprime: „Stai să vezi tu când vine maică-ta!“.

Cântecele de Crăciun
Nicu Ceauşescu a avut prima oară camera lui la 10 ani, când fratele său mai mare, Valentin, împlinea 13 ani. Până atunci, dormiseră toţi fraţii împreună, spune Lavinia Betea în „Viaţa lui Ceauşescu. Fiul poporului“. Edward Behr spune că încăperile debordau de o mulţime de bibelouri şi brelocuri adunate de Elena Ceauşescu, care n-arunca niciodată nimic, vaze, ceramică, oglinzi, bijuterii de proastă calitate. „Puteai crede că te afli în faţa unei tarabe de la bazarul din Saint-Ouen (n.r. – suburbie din nordul Parisului)“. Nicu era un copil ca toţi ceilalţi. „De Crăciun, Nicu trăgea ceva pe gât şi cânta şi «O, brad frumos». Era un om vesel, iar Crăciunul era un moment de bucurie mai ales pentru copii, bucuria că în sufletul lor ei au rămas creştini“, susţine arhitectul Camil Roguski în „Adevăruri interzise“.

A făcut meditaţii la rusă
Deşi era crescut în spiritul moralei comuniste, Nicu Ceauşescu n-a fost niciodată interesat de politică. Spre dezamăgirea şi chiar abandonarea totală a tatălui. Mama, însă, n-a renunţat niciodată la aspiraţiile cu privire la cariera mezinului. „Nicu era ca elev complet apatic, chiar flegmatic din punctul de vedere al militantismului revoluţionar“, susţine Vladimir Tismăneanu în „Lumea secretă a nomenclaturii“. Nicu a urmat cursurile Liceului Petru Groza (numit aşa încă din 1947!), apoi s-a mutat la Liceul nr. 24 din Bucureşti, unde a absolvit cele 12 clase. Până în ’64, lua lecţii private de limba rusă. Filmul lui preferat era „West Side Story“. „Ca elev, Nicu nu era un rebel, ci mai degrabă un puber imprevizibil, inhibat şi complexat“, spune Vladimir Tismăneanu, coleg de clasă şi, la un moment dat, coleg de bancă al „prinţişorului“ la şcoala copiilor de nomenclaturişti.

De ce i se spunea „Degetarianul“
Politologul descrie, în „Lumea secretă a nomenclaturii“, două situaţii care arată statutul lui Nicu Ceauşescu din acea perioadă. Spune că, până şi în vremea când ajunsese băiat de plimbat pe bicicletă, încă avea obiceiul să-şi sugă degetul: „Mai târziu, lacheii care-l linguşeau cu neruşinare, aparatcichii UTC-ului, îl porecliseră «degetarianul». Unul dintre efecte a fost deformarea danturii, o împingere în faţă a dinţilor de pe maxilarul superior“. Dar deformaţia a fost tratată, în 1961-1962, în Elveţia. Şi colegii de clasă îi făceau farse: în clasa a VIII-a, Liliana Drăgan i-a strecurat în sandviciul adus de-acasă un gândac. Tismăneanu spune că gluma era ceva mai subtilă: elevii citeau deja Metamorfoza lui Kafka. „Râdeam cu toţii în hohote, Nicu era furibund. Nu era vorba doar de dezgust, ci de faptul că fusese luat public în zeflemea, că fusese umilit. Tocmai el, care trăgea de păr fetele pe coridoare, cel care îşi permitea să înjure fără jenă pe cine avea chef, să fie ţinta unei asemenea supreme băşcălii“.

Nicu Ceauşescu era, într-adevăr, elevul incomod din clasa sa. Intrat în tineretul comunist din 9 mai ’66, sabota şedinţele de UTC, era impertinent, îşi permitea. Ştia tot ce se întâmplă în politică, dar îl interesa puţin. În septembrie ’68, a venit la IAS Jegălia, unde colegii lui făceau practică, într-un Mercedes cu şofer şi securist. „A stat puţin cu noi, a fumat, a băut bere şi must [...] a trecut în fugă prin sala de şedinţe şi a observat că pe perete se aflau pozele membrilor Prezidiului Permanent de dinainte de debarcarea lui Alexandru Drăghici, deci dinainte de Plenara din ’68. Îmi amintesc cum a exclamat: «Ăştia încă n-au aflat aici că s-a terminat cu Drăghici!»“, scrie Tismăneanu.

Citiţi şi: Prin anii ’80, dacă puneai fierul de călcat în priză, Ceauşescu vorbea şi de-acolo. Aşa se zicea în vremea aceea. Erau sătui oamenii de societatea socialistă multilateral dezvoltată, iar dictatorul era peste tot. Era fratele cel mare. Big Brother. Dar fratele cel mare are mereu grijă de fraţii mai mici. Aceasta este istoria celorlalţi Ceauşeşti, mai mici şi mai mulţi.

Nicu n-avea niciun ban
Nimeni nu era însă interesat de şcoala lui Nicu Ceauşescu, nici măcar el. În dosarul său de cadre, scrie că a făcut Facultatea de Fizică la Bucureşti, admis cu media 8. Ar mai fi studiat şi la Facultatea de Economie şi la Academia de Ştiinţe Social-Politice „Ştefan Gheorgiu“, iar după absolvire, ar fi fost repartizat, pentru un an, fizician la Uzinele „Electronica“ din Bucureşti. Anul în care a obţinut doctoratul în fizică nu e menţionat. Pentru Nicu Ceauşescu, mai interesant era să-şi trăiască viaţa. Sunt legendare petrecerile pe care gaşca sa le organiza prin restaurante, baruri, cafenele şi localuri, nu insistăm. Poate că nu urina pe stridii ca să le condimenteze, cum susţine defectorul Ion Mihai Pacepa, dar grupul restrâns al petrecăreţilor se făcea remarcat oriunde. Le plăcea însă barul „Atlantic“, cu program artistic pentru străini, susţine Lavinia Betea. Nimeni nu le cerea bani tinerilor. Adrian Eugen Cristea spune, în „A fi sau a avea“, că Nicu n-avea niciodată bani în buzunar. Nu-i trebuiau.

În plus, securiştii din Direcţia a V-a erau mereu pe urmele chefliilor nebuni. Îl urmăreau pe Nicu şi atunci când făcea dragoste, pe marginea şoselei, povesteşte Cristea în „A fi sau a avea“. Sarcinea cea mai grea era să întocmească, până dimineaţa, dosarul fetelor necunoscute. Dar reuşeau mereu, iar rapoartele ajugeau mereu pe biroul Elenei Ceauşescu. Ştia mama sa despre toate aventurile, le cunoştea pe femeile lui Nicu mai bine decât el. Câteodată, petrecerile se terminau prost. Dar asta nu i-a oprit niciodată pe tineri. Se pare că Nicu Ceauşescu ar fi ucis o fată conducând bezmetic maşina pe bulevardul Aviatorilor. Îi plăcea viteza, conducea de la 12 ani. Adrian Eugen Cristea spune că fiola l-ar fi trădat în fiecare zi. E o dramă: „Îmi amintesc de mama acelei fete stând ore în şir, zilnic, la intersecţia dintre Aviatorilor şi Dorobanţi şi privind în gol, aşteptând trecerea în viteză a maşinii «delfinului». Nici măcar securiştii nu se îndurau s-o gonească“, spune Vladimir Tismăneanu. Ştefan Andrei susţine că programul de închidere al restaurantelor la ora 22.00 a fost stabilit, de fapt, ca o măsură să-l mai potolească pe Nicuşor. A fost o măsură inutilă.

Citiţi şi: Sergiu Nicolaescu a fost răsfăţatul cinematografiei româneşti din comunism. A fost un alintat al Revoluţiei, în care s-a implicat ca şi când s-ar fi aflat pe un platou de filmare. În România postdecembristă, a reuşit să-şi construiască un titlu de glorie din cariera sa susţinută prin compromisuri şi intoxicări ideologice.

Să joace ţara la ruletă!
A mai încercat Elena Ceauşescu să-i dea funcţii politice: membru de partid din ’71, Nicu devine, în 1980, secretar cu probleme organizatorice al CC al UTC, iar din ’83 – prim-secretar al CC al UTC, implicit ministru pentru Problemele Tineretului. Asta era ca o declaraţie de preferinţă la succesiune. Din această funcţie, Nicu Ceauşescu a patronat „şantierele tineretului“. Ştia că e responsabilitate mare, îi era puţin teamă. „În copilărie, fusese victima acceselor de furie ale lui Nicolae Ceauşescu, care nu ezita să-l bată. Chiar şi când ajunsese ministrul Tineretului, când suna telefonul şi vorbea cu tatăl său, se ridica în picioare“, susţine Tismăneanu.  Din ’84, Nicu e făcut membru al CPEx. Deja din ’79 era membru supleant al CC al PCR, iar în ’82 devenise membru plin. În ’84, Nicolae Ceauşescu îl trimite la ONU, preşedinte al Comitetului Consultativ al ONU pentru Anul Internaţional al Tineretului. Nicu ajunge în cazinouri, unde cheltuieşte bani frumoşi. Românii glumeau sperând că-şi va juca ţara la ruletă, o va pierde şi, în final, ne vor conduce americanii. Încă nu era aşa.

Fotografiile de pe biroul mamei
Fără alte soluţii, Elena Ceauşescu plănuieşte să-l însoare. Remarcase ea o domnişoară pe la Târgovişte, Poliana Cristescu, aşa frumos vorbea! O împrieteneşte forţat pe femeie cu Nicu – de nu mai înţelegea băiatul de ce e tânăra în fiecare dimineaţă la cafele cu mama lui. În trecut, se opusese unei relaţii pe care Nicu şi-o dorea cu Donca Mizil, fiica lui Paul Niculescu-Mizil. Motivul? Presupusa condiţie de copil adoptat a acesteia. „Ereditatea biologică era cel puţin la fel importantă precum cea socială“, o ironizează Tismăneanu pe Elena Ceauşescu. Dar femeia era serioasă: le interzisese tinerilor din gaşcă să mai fie prieteni cu Donca – iar ei se conformaseră! Nu-i mai rămânea decât s-o ia pe Poliana. A făcut nunta în ’83, la el acasă. Tatăl n-a venit. Mama a ajuns înainte să-nceapă ceremonia. Nicu nu l-a lăsat pe primar să-şi citească discursul clasic. L-a întrerupt şi-a-nceput să comenteze aiurea, spre stupoarea invitaţilor, spune Cristea în „A fi sau a avea“. Dar momentul a fost depăşit. Oricum, căsătoria n-a durat mult. Pentru Nicu era doar o formalitate. El îşi continua dezmăţul. Silviu Curticeanu spune, în „Meditaţii necenzurate“, că vedea pe biroul mamei sale fotografii ale lui Nicu şi ale unor femei, în poziţii erotice. Până la urmă, a divorţat de Poliana.

Citiţi şi: Paul Niculescu-Mizil şi-a început viaţa politică în închisoare: era în pântecele mamei şi, indirect, plătea şi el pentru greşelile ei. Şi-a încheiat socotelile cu politica tot în închisoare, la Jilava. Între cele două sesiuni carcerale, Niculescu-Mizil a fost însă unul dintre nomenclaturiştii influenţi în Partidul Comunist. Unul dintre ideologii de frunte ai partidului.

În ’87, familia l-a trimis la Sibiu, prim-secretar. Cel mai tânăr prim-secretar de judeţ din ţară. Funcţia era o trambulină spre conducerea partidului. „Socialism de familie“, se spunea în glumă. În Occident, se vorbea despre „familizarea partidului“, arată Peter Siani-Davies în „Revoluţia română din decembrie 1989“. Dar pentru Nicu era mai bine la Sibiu. Era mai liniştit. Va sta aici doi ani, două luni şi 22 de zile. Va pleca din funcţie pe 22 decembrie.

Romantismul incurabil al Zoiei Ceauşescu

17 iulie 1990, închisoarea militară din Olteniţa, celula nr. 18. „Bună dimineaţa, iubitule! Bat clopotele la Patriarhie... Puternic, încurajator. Este deci ora 7.00. Îmi voi spune mai întâi rugăciunea. «Rugăciunea pentru noi doi», din fiecare dimineaţă. Aş vrea să te strig. Să-ţi mărturisesc că mi-am petrecut noaptea cu tine. Şi a fost minunat. [...] A trecut şi ziua aceasta fără să ne vedem. Şi aşteptasem atât de încrezătoare! Toată noaptea ne pregătisem. Îmi împodobisem gândurile cu amintiri îmbălsămate şi iluzii diamantin-sclipitoare, îmi cufundasem sufletul în tămăduitoarea limpezime a unui vis azuriu pentru a fi duios şi senin surâzătoare la întâlnirea cu tine. Îmi odihnisem îndelung degetele de himericele, suave petale ale unui trandafir pentru a la reînvăţa gingăşia fulgurantelor mângâieri şi reinventasem toate pătimaşele, tandrele, fantezistele cuvinte de dragoste pentru a le contopi într-o singură, tulburătoare şoaptă: te iubesc.“ Semnat: Zoia Ceauşescu, deţinut. Scrisoarea de inspiraţie paşoptistă îi e adresată soţului său, Mircea Oprean, profesor universitar la Politehnică, deţinut şi el.

Zoia Ceauşescu este fiica mijlocie a familiei Ceauşescu. Fusese reţinută de revoluţionari, iar acum era anchetată pentru subminarea economiei naţionale. În timp ce se afla în închisoare, printr-o decizie semnată de Ion Iliescu şi Petre Roman, locuinţa sa a fost cedată UNITER. Din partea celui de-al doilea semnatar, decizia aceasta era o viclenie nedemnă. Veţi vedea dumneavoastră. Zoia a stat 237 de zile în arest. „237 de zile-n mormânt“ e titlul volumului care cuprinde toată corespondenţa dintre soţi. Scrisori de dragoste. E halucinantă dragostea aceasta.

Cântarul din aur masiv
Zoia Ceauşescu plecase de-acasă cu soţul său pe 22 decembrie, după fuga dictatorilor. Când au năvălit revoluţionarii în casa ei, au fost impresionaţi de bogăţii: un video, un borcan de ness, ţigări Kent de doctori. Peter Siani-Davies susţine, în „Revoluţia română din decembrie 1989“, că în casă erau 90.000 de dolari. La Televiziune a fost arătat un cântar din aur masiv, folosit, pesemne, pentru a cântări carnea pe care Zoia o dădea la câini. Carne din lotul de export, nu aşa. De fapt, cântarul era din alamă. Dar mitologia din jurul copiilor lui Ceauşescu era îndeajuns pentru revolta revoluţionarilor. „Wild Life of Ceauşescu’s Daughter Bared“ (n.r. – Viaţa sălbatică a fiicei lui Ceauşescu, dezvăluită), titra şi agenţia de ştiri Reuters la 10 ianuarie 1990.

Zoia fusese reţinută iniţial pe 24 decembrie, în complexul Primăverii, în casa bunicii din partea mamei, Alexandrina Petrescu. Până la urmă, au trimis-o la o unitate militară din Bucureşti, la Antiaeriană. Acolo era pe 25 decembrie, când soldaţii din unitate s-au adunat într-o sală şi au privit, cu sonorul dat foarte tare, execuţia cuplului Ceauşescu. Zoia a auzit ca la radio despre moartea părinţilor săi. A rămas în închisoare până la 18 august 1990. De sub acuzare a fost scoasă însă abia în 1996.

S-a luptat pentru deshumarea părinţilor
După eliberare, Zoia Ceauşescu n-a mai apărut deloc în public. Un interviu, ici-colo. Mai mult s-a auzit despre ea în ultimii trei ani de viaţă, când a acţionat în justiţie statul român pentru recuperarea unor cărţi, tablouri şi bijuterii confiscate în 1989, respectiv pentru deshumarea părinţilor. A reuşit să recupereze patru bijuterii de aur, tablouri ajunse la Muzeul Naţional de Artă sau cărţi rare intrate în patrimoniul Bibliotecii Naţionale. A murit pe 21 noiembrie 2006, în jurul orei 4.00. Un cancer la plămâni, care nu se mai putea opera. Avea 57 de ani şi era fumătoare înrăită. Ceremonia funerară a fost modestă. Femeia a fost incinerată la Crematoriul „Cenuşa“.

Citiţi şi: Elena Ceauşescu a fost unul dintre puţinii politicieni care au urmat, în ordine, etapele desăvârşirii profesionale – trei clase primare, facultate la fără frecvenţă, doctorat – şi care abia apoi şi-au lansat cariera politică. Vreme de 24 de ani, Elena Ceauşescu a fost primul tehnocrat al ţării. Chiar dacă totul a fost o minciună.

Prima dată când Zoia a mers cu tramvaiul
Zoia Ceauşescu nu s-a adaptat niciodată condiţiei sale de fiică a celor mai puternici doi oameni din România. Celebritatea asta o apăsa. Zoia era altfel de persoană. „Era fată foarte modestă, simplă, deşteaptă, foarte muncitoare. Se scula devreme, muncea tot timpul, vorbea frumos cu toată lumea, ajuta foarte mulţi oameni“, zice arhitectul Camil Roguski în „Adevăruri interzise“. „Personajul ei favorit era prinţul Mîşkin din «Idiotul» lui Dostoievski. De la Zoia am auzit prima oară numele lui Salvatore Adamo. La vremea aceea, scriitorii ei preferaţi din literatura română erau Ion Barbu, Lucian Blaga şi Ion Vinea. Când a murit mama Floricăi şi a lui Tudor, pictoriţa Florica Codrescu, am mers la înmormântare, la cimitirul Bellu. Era prima oară, cred, când Zoia mergea cu tramvaiul. Valentin şi Zoia au apucat şi timpurile când tatăl lor abia urca în ierarhie, iar mama lor era doar o instructoare la Secţia Internaţională a CC, condusă de Ghizela Vass. Nu aveau sentimentul că totul li se cuvinte şi că totul le este permis, precum mezinul familiei“, îşi aminteşte şi Vladimir Tismăneanu în „Lumea secretă a nomenclaturii“. „Trăirile interiorizate, observabile de cei din apropiere, duc la concluzia că nu dorea să se facă vreo legătură între existenţa ei şi familia din care provenea. [...] Structura Zoiei nu era de a se găsi în aglomeraţie de oameni“, spune Adrian Eugen Cristea în „A fi sau a avea“.

Personajul ei favorit era prinţul Mîşkin din «Idiotul» lui Dostoievski.
Vladimir Tismăneanu,
în „Lumea secretă a nomenclaturii“

Zoia sau Zoe?
Zoia s-a născut de mărţişor, la 1 martie 1949. Şerban Orescu susţine, în „Ceauşismul. România între anii 1965 şi 1989“, că numele său face trimitere la eroina Zoia Kosmodemianskaia. „Procesul derusificării a fost ilustrat chiar în familia lui Nicolae Ceauşescu; numele rusesc Zoia a fost modificat – fără intervenţia stării civile – în românescul Zoe“. A făcut Liceul nr. 24 şi Facultatea de Matematică, pe care a absolvit-o în 1971. Intrase fără examen, pentru că avea medie mare în liceu. Se pare că fata ar fi vrut să studieze regie de teatru sau film, dar mama s-a împotrivit fără drept de apel: a fost de-ajuns o Lica Gheorghiu în ţara asta, ar fi zis, făcând trimitere la lipsa de talent a fiicei lui Gheorghiu-Dej, totuşi o actriţă de succes. „În Universitate, Zoe legase prietenii deosebite, atrăgând un cerc de tineri inteligenţi, cultivaţi şi nonconformişti. Printre ei, fata lui Ceauşescu voia să se piardă şi totodată să se regăsească pe sine“, arată Lavinia Betea în „Viaţa lui Ceauşescu. Tiranul“. Zoia a absolvit cu media 9,75 şi a promovat examenul de diplomă cu 10, spune soţul său, Mircea Oprean.

A obţinut titlul de doctor în matematică la Universitatea din Bucureşti cu teza „On Intertwining Dilations“, a publicat mai multe lucrări, dintre care 22 sunt înregistrate în baza de date a American Mathematical Society. S-au consemnat 41 de citări ale acestora. A fost asistent universitar la Facultatea de Matematică şi apoi cercetător la Institutul de Matematică. Din ’75, după ce institutul a fost desfiinţat, a ajuns director la Institutul pentru Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică (INCREST), unde a rămas până în 1989. Zoia Ceauşescu n-a avut funcţii politice. Ea îşi dorea doar libertate. Zoia n-a fost niciodată liberă.

Citiţi şi: Mai întâi, Corneliu Vadim Tudor a fost poetul de curte al cuplului Ceauşescu. După Revoluţie, a devenit un maestru al insultei şi un prea înzestrat promotor al urii şi al intoleranţei. Aceasta este biografia celui mai veninos om politic din istoria postdecembristă a României.

Dragostile Zoiei, toate
Prima dată când şi-a dat seama de asta a fost când era doar o adolescentă. Era curtată, se plimba prin parcuri şi se ţinea de mână cu Petrică Roman, fiul directorului Editurii Politice, Valter Roman, comunist vechi. Securiştii din Direcţia a V-a au înştiinţat-o imediat pe mamă, care l-a convocat numaidecât la discuţii pe fostul luptător pe frontul politic din Războiul Civil Spaniol. Petre e evreu, n-o poate lua pe fiica Elenei, ar fi spus femeia. Aşa că relaţia lor a fost curmată, iar lui Petre Roman i s-a aprobat plecarea la studii în Franţa.

Şi astfel de iubiri au mai fost: cu medicul ginecolog Dan Vincze, care o privea altfel decât ceilalţi. Nici acesta n-a fost agreat de familie, pentru că era maghiar. Zoia a încercat să reziste presiunilor: în ’72, a plecat cu Vincze la Sighetu Marmaţiei, să-şi trăiască dragostea. Au fost însă găsiţi şi aduşi înapoi la centru. Apoi a fost ziaristul Mihai Matei. Securitatea i-a descoperit într-un hotel de duzină – ulterior, hotelurile au fost obligate să nu mai accepte cazarea în aceeaşi cameră decât a cuplurilor căsătorite. Gazetarul de la revista „Lumea“ a fost trimis în Guineea, iar colegii lui, toţi, destituiţi. La puţin timp după întoarcere, a murit în condiţii suspecte.

A fost apoi şi tânărul profesor de istorie, cu care Zoia chiar s-a măritat. Statul nu le-a repartizat tinerilor însurăţei locuinţă, arată Lavinia Betea, în „Viaţa lui Ceauşescu“. Zoe a continuat să locuiască în apartamentul din reşedinţa părinţilor, unde mirele n-a fost primit. Şi, episodic, cu soţul, în casa socrilor din Calea Griviţei. Căsnicia n-a rezistat. Se pare că „nişte golani“ îl agresaseră pe bărbat. În 1980, Zoia l-a cunoscut pe Mircea Oprean, inginer din Sibiu şi cadru universitar la Politehnică. S-a îndrăgostit. Bărbatul avea dosar bun. „Se poartă frumos şi nu se atinge de băutură“, l-a lăudat Elena traducătoarei sale de engleză. Până la urmă, Zoia a găsit dragostea. Dragoste din aceea care pulsează chiar şi în spatele gratiilor.

Citiţi şi: Cornel Burtică a reuşit să cadă în picioare după Revoluţia din decembrie 1989, deşi mulţi dintre foştii săi tovarăşi de la vârful nomenclaturii se luptau din răsputeri să-şi reabiliteze imaginea dobândită în comunism. Dar Cornel Burtică avea, fără multe argumente, prezumţia de a-şi fi regretat sincer biografia. Numai că nu era chiar aşa.

Fratele cel mare şi-a împlinit dragostea

„Sunt fiul lui Nicolae Ceauşescu, fostul preşedinte al României, şi al Elenei Ceauşescu, fostă primvice-prim-ministru al Guvernului. Am făcut studiile gimnaziale şi liceale în Bucureşti, iar din anul 1965 am fost admis la Facultatea de Fizică a Universităţii Bucureşti. Din 1967 am continuat studiile în Anglia, trei persoane bursieri ai statului român: primeam fiecare câte 100 de lire, lunar, de la Ambasada română din Londra şi ne plăteam taxele de studii, căminul şi hrana“. Valentin Ceauşescu, fiul cel mare al cuplului, în faţa procurorului care-l anchetează după evenimentele din decembrie 1989.

Valentin Ceauşescu a fost reţinut în ziua de Crăciun, alături de viitoarea sa soţie, Roxana Dună. A fost transportat la o unitate militară din Capitală, unde şi-a văzut părinţii în faţa unui perete al garnizoanei din Târgovişte, împuşcaţi. Ultima oară îi întâlnise, alături de sora sa, Zoia, în seara zilei de 21 decembrie. Bătrânii îi chemaseră pe amândoi până la CC.

Valentin a stat în arest până în august. Era acuzat de infracţiunea de subminare a economiei naţionale. După ce-a fost eliberat din închisoare, Valentin Ceauşescu s-a întors la locul său de muncă din comunism, la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele. Va lucra aici până în vara anului 2013, când se va pensiona, după 43 de ani de muncă.

În România postcomunistă, Valentin Ceauşescu şi-a pus în minte trei lucruri: să-şi recupereze bunurile confiscate de Revoluţie şi revoluţionari, să afle unde sunt îngropaţi Nicolae şi Elena Ceauşescu şi să poată trăi liniştit, departe de atenţia publicului. A reuşit să le bifeze pe toate. Apoape. A aflat că părinţii săi sunt îngropaţi la Cimitirul Ghencea, au confirmat specialiştii după testele ADN. A reuşit să recupereze obiectele de valoare confiscate. Numai că jurnaliştii nu l-au iertat niciodată: fiecare prezenţă publică a fost anunţată la gazete şi televiziuni. Au urmărit-o şi pe fiica sa şi a Roxanei Dună, ca să se convingă că, în sesiunea Bacalaureatului de anul trecut, fetiţa a obţinut media de 9,46. Pe Valentin Ceauşescu l-au urmărit mereu trecutul şi prejudecăţile celor din jur. E fiul cel mare al dictatorului, singurul moştenitor.

Citiţi şi: Dumitru Popescu, supranumit „Dumnezeu“, a fost arhitectul principal al cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. A rămas cunoscut în comunism ca urmare a formulelor inedite de elogiere a dictatorului, dar şi pentru intransigenţa cu care cenzura orice deviaţie de la linia partidului. După Revoluţie, mai mult s-a odihnit.

Cum a ajuns Valentin la Londra
Valentin s-a născut la 17 februarie 1948. Înainte cu două luni, părinţii săi se căsătoreau. În epocă, existau zvonuri că băiatul ar fi fost înfiat. Nu e aşa. Chiar soţia lui Marin Ceauşescu, cumnata Elenei, a asistat-o pe aceasta la naştere. Valentin a făcut Facultatea de Fizică la fel ca băieţii familiilor Preoteasa, Maurer şi Moghioroş. În fizica atomică îşi puneau liderii comunişti speranţele viitorului, arată Lavinia Betea în „Viaţa lui Ceauşescu“.

Şi-a continuat studiile la Imperial College din Londra, împreună cu fiul lui Janos Fazekaş. Se pare că nomenclaturiştii priveau cu dispreţ alegerea lui Valentin sau, în fine, posibilităţile sale. În 1971, în contextul turneului lui Ceauşescu din Orientul Îndepărtat, Ion Iliescu, membru al delegaţiei, a luat-o peste picior pe Elena Ceauşescu: nu poţi avea încredere în cei trmişi să-nveţe la Londra, centrul capitalismului, cum a definit-o Marx. „Nu ţi-e ruşine, eşti obraznic“, i-a răspuns tovarăşa şi, în puţin timp, i-a furat funcţia de şef al propagandei comuniste.

Valentin este frumos şi bine făcut. Dar ea a avut ceva care l-a subjugat şi acum e nevasta lui.
Elena Ceauşescu
despre Iordana Borilă.

Ceauşescu nu şi-a mângâiat nepotul
În 1970, Valentin Ceauşescu se însoară cu Iordana Borilă, fiica lui Petre Borilă, politruc în Războiul Civil Spaniol, şi a Ecaterinei Abraham-Borilă, comunistă ilegalistă şi ea. Ştefan Andrei povesteşte: „Am aflat că Valentin s-a încurcat la 14-15 ani cu fata lui Borilă. Familia fetei împreună cu familia Ceauşescu au încercat să-i despartă, dar nu s-a putut. Fata lui Borilă era mai mare ca el cu doi ani. Venea cu el la Snagov. Au şi un copil. Dar niciodată nu l-am văzut pe Ceauşescu sau pe ea mângâind nepotul sau să-l ia în braţe“. Se pare că Elena Ceauşescu n-o plăcea pe Iordana din aceleaşi motive pentru care nu va fi de acord cu mai niciun partener al copiilor săi: fobii „genetice“. Povesteşte tot Ştefan Andrei: „L-a chemat pe Borilă şi i-a spus să vorbească cu fata lui să termine cu Valentin. Nu-i convenea pentru că Borilă a fost cetăţean bulgar, iar Ecaterina Borilă era unguroaică şi evreică. [...] Acelaşi a fost argumentul şi în discuţia cu Valter Roman, când l-au chmat pentru băiatul lui, Petre, că umblă cu Zoia. Când Elena Ceauşescu i-a spus: «Uite, am deja pe Valentin căsătorit cu fata unui bulgar şi a unei unguroaice. Mai vii şi tu, care eşti evreu maghiar, nevastă-ta e spaniolă. Ce-o să spună poporul? Ăsta ne vorbeşte nouă de patriotism şi copiii şi-i căsătoreşte numai cu străini?»“.

Dar Valentin a rezistat împotrivirii mamei sale. După căsătorie, s-a mutat cu soţia într-un apartament cu trei camere din zona Arcului de Triumf, arată Lavinia Betea în „Viaţa lui Ceauşescu“. Au rămas acolo până la începutul anilor ’80, când li s-a născut un fiu. Mărindu-se familia, s-a mutat la parterul vilei locuite de Mitzura, fiica lui Tudor Arghezi, explică Lavinia Betea. Viorica Năstăsescu, traducătoarea de limba engleză a Elenei Ceauşescu, îşi aminteşte despre resentimentele pe care le purta tovarăşa norei sale. Aflaţi în Singapore, soţii Ceauşescu i-au cunoscut pe prim-ministru şi pe soţia sa. Comentariul Elenei Ceauşescu ar fi fost următorul: „Mă întreb ce-o fi văzut chinezul ăsta arătos la fata asta fără pic de sare şi piper. E ca nevasta lui Valentin. Nu-i deloc frumoasă, din când în când îi apare pe faţă un fel de roşeaţă, care îi dispare după tratament. Pe de altă parte, Valentin este frumos şi bine făcut. Dar ea a avut ceva care l-a subjugat şi acum e nevasta lui. Când vin la noi în vizită, ea îmi spune: «Nu mă placi, se vede cât colo!». Eu tac şi nu o contrazic, pentru că ce zice ea este adevărat“. Mariajul dintre cei doi n-a durat însă.

Campionul din Ghencea
La ultimul congres al partidului, Valentin a fost numit în funcţia de membru supleant al CC. Printre apropiaţi, se şoptea că acesta era premiul mamei pentru divorţul de Iordana. Până atunci, Valentin nu se implicase deloc în politică. Era cunoscut mai degrabă pentru implicarea sa la Clubul Armatei, Steaua Bucureşti. Era considerat protectorul Stelei şi omul din umbră în anii de glorie de la mijlocul anilor ’80. Prin influenţa sa, la echipă au fost aduşi jucători valoroşi, iar clubul încă mai trăieşte de pe urma performanţelor de-atunci: între ’85 şi ’89, roş-albaştrii au câştigat Cupa Campionilor şi Supercupa Europei, plus 8 din cele 9 trofee interne puse în joc.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: