Apostolii Epocii de Aur, episodul #30. Ceauşescu după Ceauşescu. Fratele care l-a urmat pe dictator în decembrie ’89
0Prin anii ’80, dacă puneai fierul de călcat în priză, Ceauşescu vorbea şi de-acolo. Aşa se zicea în vremea aceea. Erau sătui oamenii de societatea socialistă multilateral dezvoltată, iar dictatorul era peste tot. Era fratele cel mare. Big Brother. Dar fratele cel mare are mereu grijă de fraţii mai mici. Aceasta este istoria celorlalţi Ceauşeşti, mai mici şi mai mulţi.
26 decembrie 1989, Viena, Austria. Scrisoare de adio. „Să nu mă acuzaţi că am încheiat cu şampanie, nu este un viciu, dar am avut nevoie de un drog ca să pot să plec mai uşor. Colectiv – rămâneţi cu bine şi urmaţi-vă destinul.“ Semnează Marin Ceauşescu. În două zile, e găsit spânzurat în subsolul Reprezentanţei Economice a României la Viena. Marin Ceauşescu, şeful Agenţiei Economice a României din Viena de aproape de mai bine de zece ani, e fratele mai mare al lui Nicolae Ceauşescu, lăsat şi el fără suflare lângă peretele unei garnizoane militare din Târgovişte cu trei zile în urmă. Şeful statului fusese învins de o Revoluţie. Fratele său, mai fatalist, îşi asumase soarta celor învinşi.
„Am ezitat mult până să iau această hotărâre, dar nu am avut altă ieşire. Nu am nicio vină în evenimentele întâmplate, întrucât nu am avut munci politice sau pe linie de partid. [...] Nu s-a putut altfel“, scria Marin Ceauşescu într-o altă scrisoare, din data 23 decembrie 1989. Zicea că, din 22 decembrie, de când fratele său a fugit, fusese ţinta tuturor resentimentelor din partea subalternilor săi. Ajunsese şi el, vai!, un „odios criminal“. Se simţea umilit, deranjat. Nu mai voia. Îşi pregătise meticulos şi sinuciderea, şi înmormântarea. Scrisorile sale sunt un fel de jurnal al acestei decăderi, planificată cu perfectă procedură: personalul ambasadei României la Viena era instruit de unde să ia bani pentru trimiterea corpului neînsufleţit în ţară şi pentru înmormântare, totul era stabilit. La Viena va fi linişte, spera Marin Ceauşescu.
Acesta este logo-ul serialului „Apostolii Epocii de Aur“.Nicolae Ceauşescu a ieşit cu gura deschisă. Concept grafic: Florian Marina şi Vali Ivan
N-avea dreptate. Marin Ceauşescu luase cu el prea multe secrete pentru a fi păstrat doar în amintire. Bărbatul administra fonduri de sute de milioane de dolari, care erau direcţionate spre conturi ale statului român din străinătate sau din ţară. Era implicat într-una dintre cele mai controversate afaceri ale ceauşismului: aportul valutar. O adevărată pepinieră de capitalişti şi alţi afacerişti de mai târziu. Ceva rămâne gri în sinuciderea asta. E genul acela de dilemă care bântuie, dar pe care nimeni nu vrea, cu adevărat, s-o rezolve. „Îi cer lui (n.r. – Dan) Voiculescu să declare public dacă are informaţii despre împrejurările în care a decedat Marin Ceauşescu şi responsabilul financiar care se ocupa de Crescent“, suscita europarlamentarul Monica Macovei într-o scrisoare deschisă adresată lui Dan Voiculescu în iulie 2014. Ce spune Macovei nu e chiar absurd: fratele dictatorului avusese legături cu firma Crescent, al cărei reprezentant pentru Austria şi Cipru era, în a doua parte a anilor ’80, Dan Voiculescu, viitor om de afaceri, politician, mogul de presă, nu mai spunem. Voiculescu îl cunoscuse pe Marin Ceauşescu atunci, dar nu reţinuse mai mult de „un moşulică ce adormea cu capul pe masă după numai două pahare de whisky“. Dilema rămâne: a fost sinucis Marin Ceauşescu?
Decăderea
Dar în zilele alea de început de drum, asta era mai puţin important. Atunci, în ’89, România nu era despărţită de enigmele Revoluţiei, ci unită de ura faţă de oamenii trecutului, de speranţa pentru oamenii viitorului. Emoţiile aveau consecinţe practice: fiica lui Marin Ceauşescu, Mihaela Ceauşescu povesteşte că, în momentele tensionate din ianuarie 1990, a fost la un pas de a fi înlăturată din postul de asistent universitar pe care îl avea la catedra de Limba şi Literatura Rusă a Facultăţii de Limbi Străine de la Universitatea din Bucureşti. Ascendenţa din familia Ceauşescu era un stigmat. Familia lui Marin va rămâne în zilele Revoluţiei şi fără casa strada Pictor Rosenthal. Din motive încă neelucidate, casa e mistuită de un incendiu. Văduva lui Marin cere o altă casă, după ce îi fusese recunoscut oficial statutul de sinistrat. Cere să i dea drepturile cuvenite în urma decesului soţului. Nimic.
În adresa Procuraturii generale din dosarul cu numărul 23/P/1991 din 10 mai 1991, Elena Ceauşescu, văduva lui Marin, e informată despre rezultatul oficial al anchetei morţii soţului ei. „Vă facem cunoscut că în dosarul penal cu numărul de mai sus în care s-au făcut cercetări cu privire la moartea soţului dumneavoastră prin rezoluţia din 5 mai 1991 s-a dispus clasarea cauzei. Din cercetări a rezultat că moartea s-a produs prin sinucidere de care nu se fac vinovate alte persoane“, arată documentul oficial. Cazul e închis. Sfârşit.
Ce a făcut fratele „cremenalului Niculae“ la ruşi
Marin Ceauşescu se naşte la 2 februarie 1916, în comuna Scorniceşti din judeţul Olt, cu un an înainte de apariţia pe lume a fratelui Nicolae, viitorul cârmaci al ţării. După ce termină patru clase la şcoala generală, în 1927, acesta renunţă la studii şi începe să-şi ajute părinţii la muncile câmpului. În 1930, se angajează ca ucenic la un atelier de cizmărie din Bucureşti şi se califică în meserie. În următorii ani va lucra în mai multe ateliere de cizmărie.
În 1933, Marin Ceauşescu e atras de ideile comuniste. Participă, iniţial, la mai multe manifestaţii şi greve organizate de către Sindicatul „Ciocanul“. Îi place. Se alătură oficial mişcării în 1935, arată o biografie a sa de la Secţia de Cadre a Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist Român (PCR), datată 21 noiembrie 1970. În partidul aflat în afara legii, Marin e responsabil de acţiuni de propagandă: manifeste ale mişcării muncitoreşti sau alte materiale ilegale. Devine un client frecvent al Siguranţei: e arestat de mai multe ori, e anchetat şi eliberat după trei-patru zile, arată în biografia din 21 noiembrie 1970.
Cizmar în Al Doilea Război Mondial
În 1938, la 22 de ani, e încorporat la Regimentul 92 infanterie Orăştie. Departe de anturajul comunist. După perioada de instrucţie, e repartizat la atelierele de cizmărie ale Comandamentului Corpului 7 Armată Sibiu. Începe războiul, iar şederea sa în armată se prelungeşte. Nu e Marin om de arme. E responsabil cu repararea încălţărilor celor din armată. El e adevăratul cizmar din familie, nu cum vor spune alţii mai târziu. Din 1941 până în ’44, împreună cu atelierele de cizmărie, însoţeşte comandamentul pe frontul antisovietic. E luat prizonier de trupele sovietice, dar se descurcă. Se oferă voluntar în Divizia „Horea, Cloşca şi Crişan“ şi, alături de voluntarii comunizaţi din armată, se întoarce în ţară în 1945.
„Nu vrem s-o dăm pe Ileana la puşcăriaş“
În România, Marin Ceauşescu aruncă haina militară. Se întoarce la meserie, la ce ştie el să facă. Se angajează într-un atelier de cizmărie bucureştean, unde o întâlneşte şi pe cea care îi va fi nevastă. E Elena Rusu, rihtuitoare, de origine din Brăhăşeşti, judeţul Galaţi. Familia acesteia nu-l vede cu ochi buni pe pretendentul la mâna Elenei. „Bunica Profira i-a spus verde în faţă viitorului meu tată: «Du-te, neică Marine, cu Dumnezeu şi las-o pe Ileana noastră în pace, că-i fată săracă, dar cinstită, şi nu vrem s-o dăm după un puşcăriaş. Aflase ea de prin sat că tata stătuse prin puşcărie pe la ruşi (înseamnă că făcuse el ceva, că nici ăia nu bagă lumea degeaba «la zdup»), iar frate-său, Niculae, era nici mai mult, nici mai puţin decât un comunist, adică un «cremenal» certat cu legea“, povesteşte fiica lui Marin, Mihaela Ceauşescu, în volumul „Nu regret, nu mă jelesc, nu strig“. Se pare că discuţia se încheie cu cafteala tradiţională oferită de băieţii satului din Brăhăşeşti. Dar Marin nu nu se lasă, o fură pe Elena de-acasă şi fuge cu ea să-i facă familie.
Are salariu de cizmar, e bărbat de partid, are viitorul asigurat. Pentru o vreme, prin 1949, se duce gestionar la un depozit de vinuri, dar nu-i place. Stă un an acolo şi-apoi revine la postul de maistru al întreprinderii de încălţăminte „Pionierul“. O să fie bine.
„Marine, salvai ţara de urgie!“
1952 e anul schimbării în Partidul Muncitoresc Român şi în viaţa Ceauşeştilor. Partidul e în plină reorganizarea după epurarea celor apropiaţi de Ana Pauker, Vasile Luca sau Teohari Georgescu. Unii vin, alţii pleacă. În mai 1952, Nicolae Ceauşescu, şeful Direcţiei Superioare Politice a Armatei, e ales membru în Comitetul Central. Ajuns aici, viitorul dictator are grijă şi de ceilalţi membri ai familiei. Dar mai întâi să pună mâna pe carte!
Ioan şi Marin Ceauşescu. FOTO Mihaela Ceauşescu, „Nu regret, nu mă jelesc, nu strig“
Marin Ceauşescu, unul dintre fraţii săi mai mari, e scos de la fabrica „Pionierul“ şi trimis, la sfârşitul anului, la un curs de specializare economică în Cehoslovacia. În prima parte a anului 1953, e încadrat economist la Direcţia industriei pielii şi cauciucului din Ministerul Industriei Uşoare. Stă aici până în ’55, când e transferat în aceeaşi funcţie la Serviciul piei şi tananţi al Întreprinderii de stat pentru comerţul exterior „Românoexport“. E începutul carierei lui Marin Ceauşescu în firmele de stat care se ocupau de comerţul exterior. Domeniul era pentru cei aleşi: cei mai mulţi dintre angajaţi erau persoane apropiate de Securitate, oameni de încredere. Chiar şi funcţionarii cei mici treceau prin birourile Securităţii pentru instructaje, dacă nu chiar pentru a primi fişa postului.
Praga
„Din ianuarie 1956, timp de 11 ani, a lucrat ca delegat permanent al întreprinderii la Agenţia Economică a R.S. România de la Praga, având funcţia de economist. La agenţie a depus un efort susţinut pentru cunoaşterea specificului muncii de comerţ exterior şi învăţarea limbii cehe, dovedind capacitate de cuprindere a problemelor şi pricepere în tratativele purtate cu partenerii străini“, arată o biografie de partid din 21 noiembrie 1970. De la începutul anilor ’60, Marin îşi completează şi studiile pe care le abandonase după cele patru clase de şcoală generală: e înscris, la distanţă, la Şcoala Superioară de Partid „Ştefan Gheorghiu“ şi apoi la Facultatea de Economie Generală a Universităţii din Bucureşti, de unde obţine în 1966 diploma de economist.
„Spune, spune, moş bătrân“
Înscăunarea lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de secretar-general îl găseşte la Praga. În ’67, însă, Marin Ceauşescu e rechemat în ţară şi încadrat director adjunct la Direcţia export II din Ministerul Comerţului Exterior. Fiica sa susţine că era om de omenie peste tot pe unde se ducea. Deşi el, de fapt, părea serios, riguros, dedicat muncii. „Ştia să fie jovial, putea să fie extrem de prietenos şi nu rareori era sufletul petrecerilor, cânta, fără să aibă cine ştie ce voce, cântece vechi olteneşti: «Spune, spune, moş bătrân, spune caii cum se fură, noaptea pe fulgerătură», «Mărie şi Mărioară», «Mă dusei să trec la Olt». Recita ore-n şir din Eminescu («Luceafărul» şi «Scrisoarea III»), Topârceanu («Câinele ovreiului» şi «Noapte de mai») sau Goga («Noi vrem pământ!») şi spunea bancuri, unele chiar deocheate“, povesteşte Mihaela Ceauşescu, în volumul „Nu regret, nu mă jelesc, nu strig“.
Marin Ceauşescu (primul bărbat din stânga), alături de o parte a familiei sale. FOTO Mihaela Ceauşescu, „Nu regret, nu mă jelesc, nu strig“
Viena
În martie 1970, Marin Ceauşescu e avansat în funcţia de director al Direcţiei de export-import IV din Direcţia generală a exporturilor şi importurilor a Ministerului Comerţului Exterior. În trei ani, obţine încă o promovare: la începutul lui 1973, e trimis şef al Agenţiei Economice a României la Viena. Prin Hotărârea numărul 5.270 din 26 decembrie 1970, Secretariatul CC al PCR aproba numirea lui Ceauşescu. Vor urma 16 ani în acest post. Calificativele anuale venite de la partid îl vor descrie drept un profesionist. Coordonează activităţi de export, produse de ultimă generaţie, acorduri internaţionale, bani, bani.
„Activitatea susţinută desfăşurată de tovarăşul consilier economic Marin Ceauşescu în timpul anului, în care a dovedit o deosebită maturitate profesională, multă competenţă şi perseverenţă s-a concretizat prin realizarea planului de export în proporţie de 113,4% (exclusiv produse petroliere) şi a celui de import în proporţie de 129,4%, obţinându-se în consecinţă o balanţă comercială activă de 129,1 milioane dolari“, arată o comisie din cadrul Ministerului Comerţului Exterior şi Cooperării Economice Internaţionale care audita activitatea lui Marin Ceauşescu din 1988. De altfel, în această ultimă apreciere, demnitarul primise calificativul „foarte bine“.
Şeful spionajului economic
Marin Ceauşescu era un fel de checkpoint, un punct de control al afacerilor internaţionale româneşti. Bărbatul avea informaţii şi le folosea. S-a spus chiar că ar fi fost şef al spionajului economic al României, dar nici asta nu se ştie. Totuşi, fiica acestuia, Mihaela Ceauşescu, spune că, în perioada petrecută în Austria, celor din familie le era interzis să iasă singuri pe stradă, iar apropierea de persoane străine nu era văzută cu ochi buni de Securitate. Mai mult, la câteva zile după moartea lui Marin, ministrul de interne al Austriei, Franz Loschnak, declara că poliţia austriacă avea bănuiala că bărbatul era agent al Securităţii româneşti, potrivit publicaţiei americane „The New York Times“.
Indiciile s-adună: la una dintre ultimele vizite în ţară înainte de Revoluţia din decembrie 1989, Marin Ceauşescu ar fi avut un dialog mai aprins cu fratele său mai mic, Nicolae, căruia, mai în glumă, mai în serios, i-ar fi cerut să facă un pas în spate deoarece sovieticii sau americanii sunt oricând gata să-l schimbe. „Nu le face, Nicule, jocul, nu le da apă la moară, că va fi vai şi amar de noi şi de ţara asta. Salvează-te! Retrage-te pe motiv de boală şi pune-l în locul tău pe Iliescu, că oricum el este «desemnat» să vină“, susţine Mihaela Ceauşescu, fiica lui Marin, că ar fi decurs discuţia. Să fi fost Marin Ceauşescu spion?
Cert e că informaţii avea, iar legăturile sale erau destul de complexe până la vârful piramidei puterii. Soţia lui Marin, ştiind că Elena Ceauşescu cochetase cu soţul ei înainte de a se fi apropiat de Nicolae, îşi mai biciuia bărbatul cu aceste vorbe: „De ce oare, Marine, n-ai luat-o tu, că , dracu, ţara de urgie?“.
Tracomanul
22 decembrie 1989, ora 08.00, sediul CC al PCR. Ilie Ceauşescu, ministru adjunct al Apărării, merge în biroul în care se află fratele mai mare, fratele cel mare, Nicolae Ceauşescu. E îngrijorat: coloane de muncitori mărşăluiesc dinspre platformele industriale ale Bucureştiului spre centru. Lumea e revoltată, dar Ilie are o soluţie: numai demisia guvernlui îi mai poate calma pe oameni. „Vezi-ţi de treabă, acum am şedinţă de Consiliu“, i-ar fi răspuns Nicolae Ceauşescu, susţine istoricul Alex Mihai Stoenescu în „Istoria loviturilor de stat“ .
Ilie Ceauşescu în uniformă de militar
Ilie Ceauşescu e ca un leu în cuşcă. Simte că poate domoli Revoluţia, dar nu e lăsat. La puţin timp după ora 10.00, pleacă din CC. Pe la 11.30 ajunge la sediul Ministerului Apărării Naţionale. E întâmpinat de plutonierul-adjunct Constantin Ciocănel. „Sovieticii vor capul lui frate-miu, lui Nicu“, îi spune militarului. Se retrage în biroul lui Milea, de unde cere convocarea ataşaţilor miliari ai URSS şi ai Chinei. Răspund la chemare doar sovieticii. Contraamiralul Mihailov, ataşat militar, şi generalul-maior Bociaev, locţiitorul reprezentantului comandantului-şef la Bucureşti, ascultă, iau act, dar nu dau semne că ar sprijini soluţia lui Ilie Ceauşescu: un nou guvern. Ilie rămâne singur.
Cum l-a arestat Petre Roman
În după-amiaza zilei de 22 decembrie, Ilie Ceauşescu e reţinut de un personaj celebru al Revoluţiei şi al politicii postdecembriste: Petre Roman, fiul unui comunist care pe vremuri se ocupase de aparatul de propagandă al armatei, Valter Roman. „Eu intru şi îl întreb pe domnul Stănculescu: «Domnule ministru, ce faceţi?». «Păi, stau de vorbă cu domnul general.» «Cu domnul general Ilie Ceauşescu? Păi, nu l-aţi arestat?» «Nu.» «Păi arestaţi-l!» «Bine.» Şi l-a arestat“, depăna Petre Roman amintiri eroice într-un interviu pentru „Gândul“ în 2014.
La 11 ianuarie 1990, Ilie Ceauşescu e trecut în rezervă. E acuzat şi judecat pentru instigare la omor deosebit de grav în Revoluţia de la Cluj. Evită apariţiile în presă. Nu dă interviuri, se va retrage din viaţa publică. Moare în octombrie 2002, în Bucureşti, ca urmare a unor complicaţii de pneumonie. E înmormântat în Cimitirul Ghencea, două zile mai târziu. În 2005-2006, sunt pronunţate şi sentinţele în dosarul Revoluţiei de la Cluj.
Comunist la Scorniceşti
Ilie Ceauşescu, al şaselea copil al familiei Ceauşescu, se naşte la data de 8 iunie 1926, în comuna Scorniceşti, din judeţul Olt. Începe şcoala în 1933, iar din ’38 participă regulat la muncile agricole din familie. Ruşeşte însă să absolve şapte clase primare în ’40. Doi ani stă pe bară, iar în 1942 încearcă să intre ca ucenic la Uzinele „Mărgineanca“ din Bucureşti. Nu e primit. „Lipsă de pregătire“, zice angajatorul. Ilie se reîntoarce la bătrânii săi şi începe, pentru a doua oară, să lucreze puţinul pământ pe care-l aveau Andruţă şi Lixandra Ceauşescu.
„Când am plecat la Bucureşti să intru ca ucenic la Uzinele «Margineanca», nu am putut intra din lipsă de locuri – 100 de locuri, 1.500 de candidaţi – după aceia am venit acasă unde am rămas la munca câmpului până în anul 1948“, scrie Ilie Ceauşescu într-o autobiografie făcută pentru Secţia Cadre a CC al PMR la 24 martie 1949.
Ilie rămâne în sat şi acolo devine el comunist. Intră în partid pe 15 octombrie ’46, chiar la timp pentru a face campanie formaţiunii la alegerile din 19 noiembrie 1946. Recompensa vine repede. E angajat casier la Cooperativa din Scorniceşti, unde va rămâne până în 1950. De-acolo, la Bucureşti, şef de bibliotecă într-o şcoală miliară.
Facultate fără liceu
Lui Ilie îi place armata. Prin ’55, în aceeaşi perioadă în care fratele său pleca de la DSPA, Ilie Ceauşescu e primit la cursurile Academiei Militare din Bucureşti. Nu făcuse liceul, dar nu conta. Cu diploma de la Academie în mapă, Ilie Ceauşescu e primit instructor de partid în 1959. În paralel, bărbatul face şi cursuri la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. În 1963, absolvă facultatea şi e avansat în postul de lector, apoi lector superior, la catedra de „Istoria patriei şi a PCR“ de la Academia Militară.
Ambiţiile lui Ilie nu se opresc aici. Obţine în 1969 doctoratul şi devine cercetător, iar din 1972 – şef de secţie la Secţia de Istorie Militară din cadrul Centrului de Studii şi Cercetări Istorice. Ilie Ceauşescu începe, treptat, să devină un istoric cunoscut pentru ideile sale naţional-comuniste. Va deveni celebru pentru promovarea mitului continuităţii dacilor pe teritoriul carpato-dunăreano-pontic şi aiurea.
Continuitatea dacilor
„Dorinţa de a pune mereu în evidenţă autohtonia şi vechimea românilor l-a contaminat cu boala tracomaniei. În viziunea sa, romanii jucaseră un rol negativ, privându-i pe geto-daci de «independenţă» şi de statul lor. În etnogeneza românilor, factorul roman era practic anulat, în sensul că românii erau daci, deveniţi latinofoni în urma cuceririi romane. Continuitatea geto-dacă era perfectă“, scrie istoricul Florin Constantiniu în volumul „De la Răutu şi Roller la Muşat şi Ardeleanu“. Mai mult, istoricul, care l-a cunoscut îndeaproape pe Ilie Ceauşescu, susţine că era imposibil să-i schimbe opiniile fratelui cel mic al dictatorului. Cel puţin aici, la capitolul geto-dacii în istoria românilor.
Ilie Ceauşescu. FOTO Florica Dobre, „Membrii CC ai PCR“
În martie 1975, Ilie capătă şi mai multă putere. E numit şef al Direcţiei organizatorice din Consiliul Politic Superior al Armatei, departamentul care controla Ministerul Apărării Naţionale. După doar doi ani va fi avansat la gradul de general-maior, apoi în decembrie 1982 – general-locotenent. Pe zi ce trece, fratele dictatorului devine mai important. În anii 1983-1984, cunoaşte apogeul funcţiilor sale, fiind numit prima dată adjunct al Apărării Naţionale în aprilie 1983, iar un an mai târziu – ales şi membru al CC al PCR. În această perioadă, se spune că ar fi fost implicat în vânzarea către Statele Unite ale Americii a unor tehnologii militare sovietice.
La mâna Elenei Ceauşescu
Pe de altă parte, devine unul dintre Ceauşeştii priviţi cu circumspecţie de consoarta fratelui Nicolae, Elena Ceauşescu, chimista de renume mondial. „Pentru a-l împiedica să capete notorietate, Elena Ceauşescu îşi sabota cumnatul prin toate mijloacele. Când planul de tipărituri venea la ea spre aprobare, îi tăia fără milă lucrările“, susţine Florin Constantiniu în volumul citat. Accesul lui Ilie la fratele Nicolae începe să fie limitat. În spatele acestei mişcări stă şi faptul că Ilie începe să fie abordat de diplomaţii străini care vedeau în fratele dictatorului un om cu care se va dialoga. Dar Ilie Ceauşescu nu-şi va contesta fratele. El va rămâne un fidel. Până când se va hotărî el să schimbe guverne.
Ioan Ceauşescu, horticultorul familiei
24 octombrie 1958. Ioan Ceauşescu, cel mai mic frate din familia lui Nicolae, e primit în partid. Din 1957, bărbatul lucra la Combinatul Agroalimentar „30 decembrie“, ca muncitor calificat. Odată cu intrarea în partid, coincidenţă!, e făcut şef de secţie. Din ’63 avea deja funcţia de inginer-şef adjunct. „În activitatea sa profesională, tovarăşul Ceauşescu Ioan s-a dovedit a fi un muncitor capabil cu multă voinţă de muncă. S-a preocupat încontinuu de sectorul legumicol, fiind un bun organizator. Ajută şi sprijină pe tovarăşii cu care lucrează, fapt pentru care este stimat şi respectat de către aceştia“, arată o biografie de partid din 17 ianuarie 1963. În paralel cu munca la Combinat, Ioan se înscrie la cursurile fără frecvenţă ale Facultăţii de Agronomie din Bucureşti şi obţine diploma de inginer agronom în 1961. Domeniul pe care-l va îndrăgi: horticultura.După ce fratele său Nicolae ajunge în fruntea partidului, Ioan Ceauşescu cunoaşte o adevărată ascensiune. E numit mai întâi profesor la Institutul Agronomic din Bucureşti, apoi e trimis direct la conducerea Academiei de Ştiinţe Agricole. Stă acolo vreme bună.
Nu-şi găseşte refugiul doar în muncă, ci se şi distrează. „A muncit serios şi cu rezultate foarte bune, s-a şi distrat din plin, aşa cum îmi place şi mie, zgomotos şi cu lăutari, şi-a iubit nevasta şi copiii şi a mai avut timp şi de mine“, spune Mihaela Ceauşescu, fiica fratelui Marin, în volumul „Nu regret, nu mă jelesc, nu strig“. La începutul anilor ’80, Ioan Ceauşescu era deja ministru secretar de stat la Ministerul Agriculturii. De la 1 august ’83, e trimis prim-vicepreşedinte la Comitetul de Stat al Planificării. Din 28 martie 1985, în ultimul guvern comunist, ocupă funcţia de ministru-secretar de stat în Consiliul de Stat al Planificării. Nu e în cele mai înalte foruri de partid şi de stat, deşi e pe-acolo.
Tânărul Ioan Ceauşescu. FOTO ANIC, CC al PCR
Decembrie ’89 îl găseşte la Planificare, departe de deciziile privind securitatea ţării, departe de CPEx. Ioan Ceauşescu va scăpa de oprobiul public şi de justiţie. După Revoluţie, îşi vede de studiile sale despre horticultură, retras de ochii publicului. Potrivit nepoatei Mihaela Ceauşescu, Ion a suferit şi o operaţie pe cord, având o sănătate fragilă. Arareori se întâlneşte cu oamenii din domeniul în care activase. Numele său mai apare evocat doar în revista „Lumea satului“, unde este elogiat pentru că a ajutat dezvoltarea horticulturii. Atât.
Ultima referire cu privire la el e făcută anul acesta de fostul parlamentar conservator Marius Marinescu, cel care la începutul lui 2016 vorbise cu fratele dictatorului. „Am vorbit astăzi cu domnul Ioan Ceauşescu, singurul frate în viaţă al lui Nicolae Ceauşescu. I-am urat «La mulţi ani». S-a bucurat şi mi-a spus că este mare păcat că aproape tot ce s-a construit cu sacrificii şi trudă înainte de 1990 s-a distrus. L-am consolat cu ideea că grandoarea Casei Poporului va dăinui peste secole“, declara fostul parlamentar pentru site-ul dcnews.ro.
Un nostalgic.
Agricultorul
Ioan Ceauşescu se naşte la 20 martie 1932, în comuna Scorniceşti din judeţul Olt. Absolvă şapte clase de şcoală primară în 1948. Lipseşte vreo doi ani de la şcoală, pentru că trebuie să-i ajute pe bătrâni la muncile câmpului. După şcoala primară, Andruţă şi Lixandra îl mai ţin un an în bătătură. Abia în 1949 se înscrie Ion Ceauşescu la Şcoala Medie din Bucureşti. Se dusese la şcoală bună şi avea la cine să tragă seara pentru o masă. Avea un frate bun în Capitală. Nicolae Ceauşescu. Tot în 1949, Ion Ceauşescu e primit în organizaţia UTC. Bifează repede câteva funcţi: secretar de grupă, membru în Comitetul UTC pe şcoală şi membru în Biroul Regional Bucureşti.
După terminarea Şcolii Medii, Ion Ceauşescu e trimis pentru calificare la Moscova, unde participă la cursurile şcolii medii de energie electrică până în anul 1956. În doar doi ani, urmează să fie numit membru de partid. E din ce în ce mai bine.
Nefericitul botez al lui Nicolae Andruţă
21 decembrie 1989, ora 13.45. Nicolae Andruţă Ceauşescu , al şaselea copil al familiei Ceauşescu şi comandant al şcolii de ofiţeri de la Băneasa a Ministerului de Interne, îşi cheamă subalternii în centrul oraşului, în apropierea Hotelului Intercontinental. Vin 35 de cadre şi 927 de elevi, potrivit datelor avansate de istoricul Alex Mihai Stoenescu în volumul „Cronologia evenimentelor din decembrie 1989“.Două ore mai târziu, conflictul între cele două părţi escaladează. La faţa locului, Nicolae Andruţă dă mai multe ordine de a se trage asupra grupurilor de demonstranţi. Presa vremii spunea că, în apropierea staţiei de metrou de la Universitate, bărbatul trăsese cu arma din dotare 30 de focuri, omorând mai multe persoane până în momentul spargerii baricadei. El zice că a tras doar şase, şi alea – sus, în aer. A doua zi, pe 22 decembrie, Nicolae Andruţă nu va mai avea avântul din ajun. Simţea vântul schimbării. Avea dreptate. După fuga de pe sediul CC a dictatorului şi a soţiei, e arestat de revoluţionari.
NIcolae Andruţă Ceauşescu, în decembrie 1989. FOTO ziare.com
La 23 decembrie însă, Nicolae Andruţă scapă din sediul Direcţiei a V-a, unde era ţinut deghizat în haine civile. Nu are prea mare noroc. E prins în aceeaşi zi, la o fermă din comuna Petrăchioaia, judeţul Ilfov, pol al sărăciei din judeţ.
Confesiunea
Actul de acuzare al lui Nicolae Andruţă arată că, în 21 decembrie 1989, acesta se deplasase în centrul Bucureştiului „în stare de luptă“, cu elevii Şcolii de Ofiţeri de la Băneasa pe care o conducea. Acuzaţiile: săvârşirea infracţiunilor de instigare la genocid, omor deosebit de grav, tentativă de omor şi nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor. Andruţă Ceauşescu e un personaj bizar în familie. În timpul procesului de la începutul anului 1990, spune că, în perioada în care Nicolae Ceauşescu se afla în puşcărie, Elena Ceauşescu l-a înşelat cu un soldat neamţ. Susţine că fusese chiar martor ocular al episodului amoros.
15 ani
Nicolae Andruţă Ceauşescu e trecut în rezervă. Judecătorii îi dau o sentinţă dură: 15 ani de închisoare. Îi va executa doar parţial. După primii cinci ani, Nicolae Andruţă e eliberat temporar pentru a-şi trata afecţiunile hepatice şi renale. La 28 ianuarie 1998, e reîncarcerat la Penitenciarul Jilava. Judecătorii permit eliberarea lui condiţionată în 1999. Bărbatul moare la 14 decembrie 2000, în urma unor complicaţii cauzate de ciroza hepatică metastazată şi de diabetul zaharat de care suferea. E îngropat la Cimitirul Ghencea Militar din Bucureşti.
Ce a făcut tatăl la beţie
Nicolae Ceauşescu se naşte la 3 aprilie 1924 şi e botezat de părinţii săi tot Nicolae, precum dictatorul. Legenda spune că, în momentul în care tatăl Ceauşeştilor a mers să facă certificatul de naştere al fiului său, era atât de beat încât uitase de tânărul Nicolae. Varianta aceasta e preluată şi în presa internaţională. De pildă, într-un articol publicat de „Los Angeles Times“ pe 3 aprilie 1990. Oricum, pentru a se deosebi de frate, băiatul va împrumuta şi numele tatălui: Nicolae Andruţă.
Spre deosebire de ceilalţi fraţi care s-au simţit atraşi în mod natural de mişcarea comunistă, true believers, cum li se mai spune, Andruţă avea o altă motivaţie: tradiţia de familie, din care trebuia să facă parte. După război, când îşi dă seama cum carierele lui Nicolae şi Marin avansează în ritm accelerat, aderă şi el la ideile comuniste. La sfârşitul anilor ’40, e secretar al organizaţiei de bază şi „administrator“ al morii din Scorniceşti. La începutul anilor ’50, e primit în Securitate. În 1968, Andruţă e pus de fratele său şef de personal SIE (n.r. – de fapt, Direcţia Generală pentru Informaţii Externe), arată jurnalistul Ovidiu Ohanesian în articolul „Un spion gorjean la New York“. Prea multe nu se ştiu despre activitatea lui Andruţă în fruntea secţiei de cadre a serviciului responsabil de colectarea de informaţii din afara ţării. Dar în anii ’80, Andruţă e mutat din această structură a Securităţii. E trimis la Băneasa, la şcoala de ofiţeri.
„Ăsta era al dracului“
Despre duritatea sa povesteşte unul dintre nepoţii săi, Emil Bărbulescu, fiul lui Vasile Bărbulescu, într-un interviu pentru „Jurnalul Naţional“: „Pe Nicolae Andruţă l-am prins în şcoală când era el şef peste Securitate, acolo. Ăsta era al dracului. Mi-a dat arest când am ieşit la gagici, într-o seară, cât de nepot îi eram“, povestea Bărbulescu în august 2006.
Ceilalţi Ceauşeşti
Niculina Ceauşescu, devenită Rusescu după căsătorie, şi Maria Ceauşescu, ulterior Agachi, sunt singurele membre ale familiei dictatorului care n-au avut funcţii înalte în stat. Au avut vieţile simple, responsabile de ateliere de cizmărie sau de supravegherea vreunei secţii de fabrică.
În schimb, Elena Ceauşescu, cel de-al şaptelea copil al familiei, cea care s-a căsătorit cu Vasile Bărbulescu, are aspiraţii de săteancă mândră: după ce devine absolventă la minut a Facultăţii de Istorie, se face, din şefă de CAP, şefă la Inspectoratul Judeţean Şcolar din Olt. Bărbatul ei, mult mai abil, ajunge în timpul dictaturii lui Ceauşescu
prim-secretar la judeţeana Olt şi şi chiar secretar al CC. Bărbulescu era responsabil cu sectorul agricol, domeniu care le cam punea probleme demnitarilor comunişti, mai ales în ultimii ani de măreţe realizări cu utilaje rudimentare de lucrat pământul. Tot Bărbulescu e susţinătorul alimentaţiei pe bază de soia.
Un alt frate al dictatorului Nicolae Ceauşescu, Florea Ceauşescu, cel de-al patrulea copil al lui Andruţă şi al Lixandrei, era jurnalist specializat în domeniul economic. Cu o atitudine detaşată şi simţindu-se protejat de fratele său, Florea a lucrat toată viaţa la două publicaţii: „Steagul Roşu“ şi „Scânteia“. Îi ajungea, nu voia în politica mare. „Florea se simţea ca peştele în apă în redacţia oficiosului partidului: nu-i cerea nimeni vreo muncă sau socoteală, dar îl preţuiau toţi – de la şoferi la şefi. Semnătura lui apărea prima în colectivul de doi-patru redactori care publicau anchete economice şi sociale critice“, scrie cercetătoarea Lavinia Betea în volumul
„Viaţa lui Ceauşescu“.
[<a href="//storify.com/bogdanenacheg/getting-started" target="_blank">View the story "Apostolii Epocii de Aur. Un serial marca Adevărul" on Storify</a>]
Se încarcă comentariile...
